Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

viaţă şi am privit cum doctoriţa o trage în ţigară.
— Doamna B. spune că te-ai simţit mai bine.
— M-am simţit, o vreme. Acum mă simt la fel ca înainte.
— Am veşti pentru tine.
Am aşteptat. Zi de zi, de nu mai ştiu cîte zile deja, îmi petrecusem dimineţile şi după-amiezile şi
serile înfăşurată în pătura mea albă, pe şezlongul din firidă, prefăcîndu-mă că citesc. Aveam o vagă
bănuială că doctoriţa Nolan mă lăsa un anumit număr de zile, după care avea să-mi spună exact ce îmi
spusese şi doctorul Gordon: „Îmi pare rău, nu pari să te fi făcut mai bine, cred că ar fi cazul să primeşti
un tratament cu şocuri electrice…“
— Păi, nu vrei să auzi care sînt veştile?
— Care? am spus cu indiferenţă şi m-am pregătit.
— O vreme n-o să mai primeşti nici o vizită.
M-am uitat mirată la doctoriţa Nolan.
— Uau, ce bine!
— M-am gîndit eu că o să te bucuri, spuse ea şi zîmbi.
Apoi m-am uitat – şi doctoriţa Nolan s-a uitat şi ea – la coşul de gunoi de lîngă birou. Din coş
scoteau capul o duzină de boboci de trandafir sîngerii, cu coadă lungă.
În după-amiaza aceea mă vizitase mama.
Dar mama era numai unul dintre vizitatorii veniţi ca un şuvoi – fosta mea şefă, adepta Bisericii
Creştine Scientiste, care s-a plimbat cu mine pe peluză şi mi-a spus despre ceaţa care se ridică din
pămînt în Biblie, ceaţa fiind greşeala, şi că toată problema mea era că eu credeam în ceaţa asta şi că, în
clipa în care aş fi încetat să cred în ea, ceaţa ar fi dispărut şi mi-aş fi dat seama că fusesem întotdeauna
sănătoasă, şi profesorul de engleză pe care l-am avut în liceu şi care a venit şi a încercat să mă înveţe să
joc scrabble, pentru că avea impresia că aşa ar putea să-mi reînvie vechiul interes pentru cuvinte, şi
Philomena Guinea însăşi, care nu era deloc mulţumită de ce făceau doctorii şi le-o tot spunea.
Uram vizitele astea.
Stăteam în firidă sau la mine în cameră şi o asistentă zîmbitoare apărea şi anunţa cine ştie ce
vizitator. Odată îl aduseseră chiar pe preotul bisericii unitariene, care de fapt nu îmi plăcuse niciodată. A
fost teribil de agitat tot timpul şi-mi dădeam seama că i se părea că sînt nebună de legat, pentru că i-am
spus cum cred eu în iad şi cum anumiţi oameni – ca mine, de exemplu –, trebuiau să trăiască în iad
înainte să moară, ca să compenseze faptul că n-aveau să se ducă în iad după moarte, din moment ce nu
credeau în viaţa de după moarte şi ceea ce crede fiecare i se şi întîmplă cînd moare.
Uram vizitele astea pentru că simţeam tot timpul cum vizitatorii îmi cîntăreau grăsimea şi părul
unsuros, comparîndu-mă cu ceea ce fusesem şi ceea ce voiau ei să fiu, şi ştiam că plecau complet
derutaţi.
Mă gîndeam că dacă m-ar fi lăsat în pace, aş fi putut avea puţină linişte.