Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Doisprezece
SPITALUL PRIVAT al doctorului Gordon încununa o ridicătură ierboasă de teren la capătul unui
drum lung, izolat, care fusese albit cu scoici sparte. Pereţii galbeni, de scîndură, ai casei impozante, cu
verandă de jur împrejur, străluceau în soare, dar nici un om nu se plimba pe cupola verde a peluzei.
Cum mă apropiam, împreună cu mama, căldura verii ne sfredelea şi un greiere se porni să cînte, ca
o maşină aeriană de tuns iarba, în inima unui fag roşu din spate. Sunetul greierelui nu făcea decît să
sublinieze imensa linişte.
O asistentă ne-a întîmpinat la uşă.
— Aşteptaţi în camera de zi, vă rog. Doctorul Gordon va veni imediat.
Ce mă deranja era că totul la această casă părea normal, deşi ştiam că trebuie să fie plină ochi de
nebuni. Nu vedeam nici un fel de grilaje la ferestre şi nu auzeam nici un zgomot sălbatic sau neliniştitor.
Lumina soarelui se măsura în fîşii regulate pe covoarele roşii, ponosite, dar moi, şi o boare purtînd
mirosul ierbii proaspăt cosite îndulcea aerul.
M-am oprit în uşa camerei de zi.
Preţ de un minut, m-am gîndit că este replica unui hol dintr-o casă de oaspeţi în care fusesem odată,
pe o insulă în dreptul coastei statului Maine. Prin uşile vitrate intra o lumină orbitoare, un pian cu coadă
umplea colţul îndepărtat al camerei şi oameni în haine de vară stăteau de jur-împrejurul meselor pliante
şi în scaunele strîmbe de răchită pe care le găseşti atît de des în staţiunile de mîna a doua de pe litoral.
Apoi mi-am dat seama că nici unul dintre oameni nu se mişca.
M-am uitat mai atent, încercînd să observ un indiciu în postúrile lor rigide. Desluşeam bărbaţi şi
femei, şi băieţi şi fete care probabil erau la fel de tineri ca şi mine, dar era ceva uniform în chipurile lor,
de parcă stătuseră cu toţii vreme îndelungată pe un raft, departe de lumina soarelui, şi peste ei se
cernuse un praf palid, fin.
Apoi am văzut că unii dintre oameni se mişcau, într-adevăr, dar cu nişte gesturi aşa de mărunte,
păsăreşti, că nu le observasem de la început.
Un bărbat cu faţa pămîntie număra un pachet de cărţi – una, două, trei, patru… M-am gîndit că voia
să vadă dacă pachetul este întreg, dar cînd a terminat de numărat, a luat-o de la capăt. Alături de el, o
femeie grasă, care avea un şirag de mărgele de lemn, se juca trăgînd toate mărgelele la un capăt al aţei şi
apoi lăsîndu-le să cadă clic, clic, clic, una peste alta.
La pian, o tînără răsfoia cîteva partituri muzicale, dar cînd m-a văzut că mă uit la ea, şi-a întors
capul îmbufnată şi-a rupt partiturile în două.
Mama mi-a atins mîna şi-am urmat-o în cameră.
Ne-am aşezat fără să vorbim pe o canapea plină de cocoloaşe, care scîrţîia de fiecare dată cînd
cineva se mişca.
Apoi privirea mi-a alunecat dincolo de oameni, spre explozia de verde dindărătul perdelelor