Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

priveliştea. După o vreme, mi-am dat seama că omul de serviciu învîrtea robinetele de apă caldă şi rece
la chiuvetă şi spunea:
— Asta e apa caldă şi asta e apa rece.
Dăduse şi drumul la radio şi-mi spunea numele tuturor programelor din New York şi începusem să
mă simt stînjenită, aşa că am rămas cu spatele la el şi i-am spus ferm:
— Mulţumesc că mi-aţi cărat valiza.
— Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc. Ha! a spus el cu un ton foarte obraznic şi insidios şi, înainte
să mă răsucesc ca să văd ce-l apucase, a dispărut, trîntind uşa cu grosolănie după el.
Mai tîrziu, cînd i-am povestit lui Doreen despre comportamentul curios al acestuia, ea mi-a spus:
— Nătăfleaţă, îşi cerea bacşişul.
Am întrebat-o cît ar fi trebuit să-i dau şi ea mi-a spus că douăzeci şi cinci de cenţi în mod normal şi
treizeci şi cinci dacă valiza era prea grea. Bine, aş fi putut foarte bine să-mi car şi singură valiza pînă-n
cameră, dar portarul păruse atît de dornic s-o facă el, că l-am lăsat. Mă gîndisem că genul ăsta de
serviciu e inclus în preţul pe care-l plăteşti pentru camera de hotel.
Nu suport să dau bani la oameni pentru nişte lucruri pe care aş putea să le fac foarte uşor şi singură.
Mă enervează.
Doreen spunea că trebuie să dai bacşiş zece la sută, dar făceam ce făceam şi nu aveam niciodată
mărunt şi m-aş fi simţit foarte auirea să-i dau cuiva jumătate de dolar şi să-i spun „Cincisprezece cenţi
sînt bacşişul tău, te rog dă-mi înapoi treizeci şi cinci de cenţi“.
Prima oară cînd am luat un taxi în New York, i-am dat şoferului bacşiş zece cenţi. Cursa costa un
dolar, aşa că m-am gîndit că zece cenţi e tocmai bine şi i-am dat şoferului moneda cu un gest larg şi un
zîmbet. Dar el rămăsese cu mîna întinsă şi se tot uita la monedă şi, cînd am ieşit din taxi, sperînd că nu-i
dădusem din greşeală zece cenţi canadieni, a început să răcnească:
— Domniţă, trebuie şi eu să trăiesc, ca şi tine, ca toată lumea – cu o voce stridentă, care m-a speriat
atît de tare, că am rupt-o la fugă.
Din fericire, s-a oprit la un semafor, altfel cred că ar fi mers în paralel cu mine, zbierînd în felul
acela umilitor.
Cînd am întrebat-o pe Doreen despre asta, mi-a spus că era posibil ca procentul de bacşiş să fi
crescut de la zece la cincisprezece la sută de cînd fusese ea ultima oară în New York. Ori asta, ori
taximetristul acela era un păduche în toată regula.
Am luat cartea pe care o trimiseseră cei de la Ladies’ Day.
Cînd am deschis-o, din ea a căzut o felicitare. Pe faţa felicitării era un pudel care stătea cu o mutră
tristă pe o pernă înflorată, într-un coşuleţ de căţel, şi în interiorul felicitării era acelaşi pudel stînd în
coşuleţ cu un zîmbet pe buze, dormind dus sub un model înflorat care spunea „Ai grijă de tine, dormi
mult şi bine“. În partea de jos a felicitării cineva scrisese cu cerneală mov deschis „Însănătoşire