Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

nici măcar nu văzusem pe nimeni murind? O fată pe care o ştiam tocmai cîştigase un premiu pentru o
nuvelă despre aventurile ei printre pigmeii din Africa. Cum puteam să concurez cu o chestie ca asta?
Pînă la sfîrşitul cinei, mama m-a convins că ar trebui să învăţ stenografia seara. În felul ăsta
împuşcam doi iepuri dintr-o lovitură: scriam un roman şi, în plus, învăţam ceva practic. Mai şi
economiseam o grămadă de bani.
În aceeaşi seară, mama a dezgropat o tablă veche din pivniţă şi a pus-o pe verandă. Apoi s-a pus la
tablă şi a mîzgălit mici ghirlande cu o cretă albă, în timp ce eu stăteam pe scaun şi mă uitam.
La început am fost plină de speranţă.
Mă gîndeam că aş putea învăţa stenografia imediat şi, cînd doamna cu pistrui din biroul de burse mă
va întreba de ce nu am lucrat ca să cîştig bani în iulie şi în august, aşa cum trebuia să faci dacă erai
bursier, puteam să-i spun că făcusem în schimb un curs gratuit de stenografie, ca să mă pot întreţine
imediat după colegiu.
Singura problemă era că atunci cînd încercam să mă închipui la slujbă, notînd cu iuţeală rînd după
rînd de stenograme, mintea mea se golea. Nu era nici o slujbă pe care să mi-o fi dorit şi în care să se
folosească stenografia. Şi, cum stăteam acolo şi priveam, ghirlandele de cretă albă se tulburau şi-şi
pierdeau sensul.
I-am spus mamei că mă încearcă o durere de cap teribilă şi m-am dus la culcare.
O oră mai tîrziu, uşa s-a deschis încet şi mama s-a strecurat în cameră. Am auzit şoapta hainelor ei
cînd s-a dezbrăcat. S-a urcat în pat. Apoi respiraţia i-a devenit uşoară şi regulată.
În lumina slabă a felinarului, care se strecura printre jaluzelele trase, vedeam clamele cu care îi erau
prinse bigudiurile sclipind ca un şir de baionete micuţe.
M-am hotărît să amîn romanul pînă cînd voi fi mers în Europa şi voi fi avut un iubit şi să nu învăţ
niciodată nici un cuvînt de stenografie. Dacă nu învăţam niciodată stenografie, nu trebuia niciodată să o
folosesc.
M-am gîndit că aveam să-mi petrec vara citind Veghea lui Finnegan şi scriindu-mi lucrarea de
licenţă.
Astfel aş fi fost cu mult înainte cînd începeam cursurile, la sfîrşitul lui septembrie, şi aş fi putut să
mă bucur de ultimul an în loc să stau şi să tocesc, nefardată şi cu părul slinos, ţinînd cură de cafea şi
benzedrină, aşa cum făceau aproape toţi studenţii din anii terminali care aveau burse de merit pînă cînd
îşi terminau lucrarea de licenţă.
Apoi m-am gîndit că aş putea să-mi întrerup colegiul un an şi să intru ucenic la un olar.
Sau să fac cumva să ajung în Germania şi să fiu chelneriţă, pînă cînd deveneam bilingvă.
Apoi tot felul de planuri începură să-mi sară prin cap, unul după altul, ca o familie de iepuri ţicniţi.
Vedeam anii din viaţa mea aliniaţi de-a lungul unui drum sub formă de stîlpi de telegraf, legaţi între
ei cu fire. Am numărat unul, doi, trei… nouăsprezece stîlpi de telegraf, iar după aceea firele se
bălăngăneau în aer şi, oricît aş fi încercat, nu reuşeam să văd nici un stîlp dincolo de al nouăsprezecelea.