Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Buşteanul pe care stăteam era greu ca plumbul şi mirosea a smoală. Sub cilindrul robust, cenuşiu, al
turnului de apă ce trona dominant pe dealul său, bancul de nisip se curba înspre mare. În timpul fluxului
bancul era complet acoperit de ape.
Îmi aminteam bine bancul de nisip. Adăpostea în meandra curbei sale interioare o scoică anume, pe
care n-o puteai găsi nicăieri altundeva pe plajă.
Scoica era groasă, netedă şi mare cît încheietura degetului mare şi de obicei era albă, deşi cîteodată
era roz sau de culoarea piersicii. Semăna cu un fel de ghioc modest.
— Mami, fata aia încă mai stă acolo.
Am ridicat privirea alene şi-am văzut un copil mic, prăfuit, pe care-l trăgea de la marginea apei o
femeie slăbănoagă, cu ochi de vultur, îmbrăcată cu pantaloni scurţi, roşii, şi cu o bluză cu buline albe şi
roşii, cu spatele gol.
Nu pusesem la socoteală faptul că plaja avea să fie supraaglomerată cu oameni estivali. În cei zece
ani ai absenţei mele, pe nisipurile plate ale promontoriului răsăriseră tot felul de colibe de un albastru
cochet şi roz şi verde pal, ca o recoltă de ciuperci fără gust, şi avioanele argintii şi blindatele în formă de
trabuc fuseseră înlocuite de turboreactoare care cutreierau acoperişurile în năvala lor zgomotoasă
dinspre aeroportul de dincolo de golf.
Eram singura fată de pe plajă îmbrăcată cu fustă şi pe tocuri şi mi-a trecut prin cap că probabil ies în
evidenţă. După o vreme îmi scosesem pantofii din piele lăcuită, pentru că mă deranja cum se scufundă
în nisip. Mă încînta să mă gîndesc că aveau să stea cocoţaţi acolo, pe buşteanul argintiu, arătînd spre
mare, ca un fel de busolă a sufletului, după ce eu muream.
Am atins cu degetele cutia cu lame din poşetă.
Apoi mi-am dat seama ce tîmpită eram. Aveam lamele, dar n-aveam baia fierbinte.
M-am gîndit să închiriez o cameră. Trebuia să fie vreo casă de oaspeţi printre toate locuinţele acelea
de vară. Dar eu nu aveam bagaj. Acest lucru ar fi generat suspiciune. Pe deasupra, la pensiuni sînt
întotdeauna şi alţi oameni care vor să folosească baia. De-abia aş avea timp s-o fac şi să intru în baie, şi
cineva deja ar bate la uşă.
Pescăruşii din capătul bancului de nisip, pe picioroangele lor de lemn, mieunară ca pisicile. Apoi se
ridicară în aer, fîlfîind din aripi, unul cîte unul, în jachetele lor de culoarea cenuşii, rotindu-se în jurul
capului meu şi ţipînd.
— Auzi, domnişoară, mai bine n-ai sta acolo, acuşi vine fluxul.
Băieţelul s-a aşezat pe vine la un metru, doi. A cules o piatră rotundă, purpurie, şi-a aruncat-o în
apă. Apa a înghiţit-o cu un pleoscăit răsunător. Apoi a început să răscolească pe jos şi-am auzit pietrele
uscate zăngănind ca nişte monede.
A trimis o piatră plată să zboare pe suprafaţa verde şi mohorîtă, iar piatra a sărit de şapte ori înainte
să spintece apa şi să dispară.