Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Şaisprezece
CAMERA LUI JOAN, cu dulapul şi biroul şi masa şi scaunul şi pătura albă cu un C mare şi
albastru pe ea, era imaginea în oglindă a camerei mele. Mi-a trecut prin cap că Joan, auzind unde sînt,
îşi reţinuse o cameră la azil doar aşa, în glumă. De aceea îi spusese asistentei că eram prietena ei. Nu o
ştiusem niciodată pe Joan decît de la distanţă.
— Cum ai ajuns aici?
M-am ghemuit pe patul lui Joan.
— Am citit despre tine, spuse Joan.
— Cum?
— Am citit despre tine şi-am fugit.
— Ce vrei să spui? am întrebat sec.
Joan s-a lăsat în fotoliul de creton înflorat al azilului:
— Păi, aveam o slujbă de vară unde lucram pentru şeful local al unei frăţii, cum sînt masonii, ştii,
dar nu erau masoni, şi mă simţeam groaznic. Aveam bătăturile astea, de-abia puteam să merg, în
ultimele zile a trebuit să port cizme de cauciuc la lucru în loc de pantofi şi-ţi dai seama ce influenţă a
avut asta asupra moralului meu…
M-am gîndit că ori Joan e nebună – să poarte cizme de cauciuc la lucru! –, ori încearcă să vadă cît
de nebună sînt eu, dacă puteam să cred toate astea. Pe deasupra, numai bătrînii fac bătături. M-am
hotărît să mă prefac că o cred pe ea nebună şi că eu nu fac decît să-i cînt în strună.
— Întotdeauna mă simt aiurea fără pantofi, i-am spus cu un zîmbet ambiguu. Te dureau tare
picioarele?
— Groaznic. Şi şeful meu – tocmai se despărţise de nevastă-sa şi nu putea să oficializeze treaba şi
să divorţeze, pentru că asta n-ar fi mers cu ordinul lui fratern –, ei bine, şeful ăsta mă tot ţîrîia la interfon
din două-n două minute şi, de cîte ori mă mişcam, picioarele mă dureau ca dracu’, dar în secunda în
care mă aşezam din nou la birou interfonul făcea ţîrrr! şi şeful iar voia să-şi descarce sufletul…
— De ce nu ţi-ai dat demisia?
— A, păi mi-am dat-o… mai mult sau mai puţin. Am stat acasă în concediu de boală. N-am ieşit din
casă. Nu m-am văzut cu nimeni. Am băgat telefonul într-un sertar şi n-am răspuns deloc… Apoi
doctorul meu m-a trimis la psihiatru, la un spital mai mare. Aveam programare pentru ora douăsprezece
şi eram într-un hal fără de hal. În sfîrşit, la douăsprezece jumate a ieşit sora de la recepţie şi mi-a spus că
doctorul plecase la masă. M-a întrebat dacă voiam să aştept şi i-am spus că da.
— Şi s-a întors?
Povestea părea cam încîlcită ca să fie toată o minciună gogonată, dar eu o încurajam pe Joan să
continue, ca să văd unde duce.
— A, da. Ştii, aveam de gînd să mă sinucid. Mi-am spus „Dacă doctorul ăsta nu mă ajută, adio“. Ei