Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Nu uitasem. Îmi aminteam perfect, dar voiam să aud ce va zice Cal.
— Cu pulbere de morfină.
— Crezi că se găseşte pulbere de morfină în America?
Cal se gîndi un minut. Apoi spuse:
— N-aş crede. Sună tare demodat.
M-am întors pe burtă şi-am privit cu ochii întredeschişi în cealaltă direcţie, spre Lynn. O ceaţă
sticloasă unduia de la focurile din grătare şi de la căldura asfaltului şi prin ceaţă, ca printr-o perdea de
apă limpede, desluşeam conturul mînjit al orizontului, cu cisterne de benzină şi hale de fabrici şi
macarale şi poduri.
Era ditamai harababura.
M-am întors din nou pe spate şi am spus cu un ton care se voia destins:
— Dacă ar fi să te sinucizi, cum ai face-o?
Cal păru satisfăcut.
— M-am gîndit de multe ori la asta. Mi-aş zbura creierii cu un pistol.
Am fost dezamăgită. Era tipic pentru un bărbat să folosească un pistol. Ce să zic, multe şanse
aveam eu să pun mîna pe un pistol! Şi chiar dacă reuşeam, n-aveam nici cea mai vagă idee spre care
parte a corpului meu să trag.
Deja citisem prin ziare despre oameni care încercaseră să se împuşte, dar reuşiseră numai să tragă
într-un nerv important şi să paralizeze sau să-şi spulbere faţa şi fuseseră salvaţi de chirurgi şi de un fel
de miracol de la a muri de-a binelea.
Riscurile unui pistol păreau foarte mari.
— Ce fel de pistol?
— Puşca tatălui meu. O ţine încărcată. N-ar trebui decît să intru la el în birou într-o zi şi – Cal îşi
duse un deget la tîmplă şi făcu o mutră caraghioasă, răvăşită – clic!
Îşi căscă ochii gri-deschis şi se uită la mine.
— Tatăl tău locuieşte cumva pe lîngă Boston? l-am întrebat în dorul lelii.
— Nu, în Clacton-on-Sea. E englez.
Jody şi Mark se apropiară în fugă, ţinîndu-se de mîini, şiroind şi scuturîndu-se de stropii de apă ca
doi căţeluşi drăgălaşi. M-am gîndit că vor fi prea mulţi oameni, aşa că m-am ridicat în capul oaselor şi
am mimat un căscat.
— Cred că mă duc să înot.
Statul cu Jody şi Mark şi Cal începea să mă apese pe creier, ca un butuc de lemn greoi pe corzile
unui pian. Mi-era teamă că, dintr-un moment în altul, puteam să-mi pierd controlul şi să încep să
flecăresc despre cum nu puteam să citesc şi nu puteam să scriu şi cum probabil eram singura persoană
care stătuse trează o lună întreagă fără să cadă lată de extenuare.
Din nervii mei părea să iasă fum ca din grătare şi din şoseaua saturată de soare. Întregul peisaj –