Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

M-am tras la o parte şi m-am ghemuit şi mai tare în colţ. Asistenta dispăru. Ştiam că se va întoarce
peste un minut cu doi supraveghetori voinici, care aveau să mă care, urlînd şi dînd din picioare, pe lîngă
publicul zîmbitor care se adunase acum în hol.
Doctoriţa Nolan mă cuprinse cu braţul şi mă îmbrăţişă ca o mamă.
— Aţi zis c-o să-mi spuneţi! am ţipat la ea prin pătura răvăşită.
— Dar îţi spun acum, zise doctoriţa Nolan. Am venit special dis-de-dimineaţă ca să-ţi spun şi acum
te preiau eu.
M-am uitat la ea printre pleoapele umflate.
— De ce nu mi-aţi spus aseară?
— Pentru că n-ai mai fi dormit. Dacă aş fi ştiut…
— Aţi zis că o să-mi spuneţi.
— Ascultă, Esther, spuse doctoriţa Nolan. Vin şi eu cu tine. O să fiu acolo tot timpul, aşa că totul o
să fie cum trebuie, aşa cum ţi-am promis. O să fiu acolo cînd te trezeşti şi o să te aduc înapoi.
M-am uitat la ea. Părea foarte supărată.
Am aşteptat un minut. Apoi am spus:
— Promiteţi-mi că o să fiţi acolo.
— Îţi promit.
Doctoriţa Nolan a scos o batistă albă şi m-a şters pe faţă. Apoi m-a luat de braţ, ca o prietenă veche,
m-a ajutat să mă ridic şi-am pornit în jos pe hol. Pătura mi se încurca în picioare, aşa că am lăsat-o să
cadă, dar doctoriţa Nolan n-a părut să observe. Am trecut pe lîngă Joan, care ieşea din camera ei, dar eu
i-am aruncat un zîmbet plin de înţeles, zeflemitor, şi ea şi-a tras capul înapoi şi-a aşteptat pînă am trecut.
Apoi doctoriţa Nolan a descuiat o uşă din capătul holului şi m-a condus în jos pe nişte trepte, pînă
în coridoarele misterioase de la subsol, care uneau, printr-o reţea complicată de tunele şi vizuini, toate
clădirile spitalului.
Pereţii erau lucioşi, placaţi cu faianţă albă, şi cîte-un bec puternic strălucea din loc în loc pe tavanul
negru. Tărgi şi scaune cu rotile zăceau eşuate ici şi colo, sprijinite de ţevile care şuierau şi trosneau,
ramificate într-un sistem nervos încîlcit pe lîngă pereţii strălucitori. Mergeam agăţată de braţul
doctoriţei Nolan ca de braţul morţii şi, din cînd în cînd, aceasta mă strîngea încurajator de mînă.
În cele din urmă ne-am oprit în dreptul unei uşi verzi, pe care scria cu litere negre „Electroterapie“.
M-am poticnit, iar doctoriţa Nolan a aşteptat. Apoi am spus:
— Hai să isprăvim odată cu asta.
Şi am intrat.
În sala de aşteptare, în afară de doctoriţa Nolan şi de mine, mai era doar un bărbat palid, într-un
halat maro ponosit, şi asistenta care-l însoţea.
— Vrei să stai jos?
Doctoriţa Nolan a arătat spre o bancă de lemn, dar eu îmi simţeam picioarele ca de plumb şi mă