Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Mă vezi?
— Da.
— Altceva mai vezi?
Apoi mi-am amintit.
— Nu văd nimic.
Gaura s-a îngustat şi s-a întunecat.
— Sînt oarbă.
— Aiurea! Cine ţi-a spus asta?
— Asistenta.
Bărbatul pufni pe nas. Termină de înfăşurat înapoi bandajul peste ochiul meu.
— Eşti o fată foarte norocoasă. Vederea îţi este absolut intactă.
— A venit cineva să te vadă.
Asistenta surîse radios şi dispăru.
Mama se apropie, zîmbind, pe după piciorul patului. Purta o rochie imprimată cu roţi de căruţă mov
şi arăta groaznic.
Un băiat mare şi înalt o urma. La început n-am putut să-mi dau seama cine era, pentru că ochiul mi
se deschidea doar puţin, dar apoi l-am recunoscut: era fratele meu.
— Mi-au spus că ai vrut să mă vezi.
Mama s-a cocoţat pe marginea patului şi şi-a pus o mînă pe piciorul meu. Avea o mutră iubitoare şi
plină de reproş şi eu voiam să plece.
— Credeam că n-am spus nimic.
— Mi-au spus că m-ai strigat.
Părea gata să plîngă. Faţa i se schimonosise şi tremura ca o piftie palidă.
— Cum te simţi? m-a întrebat fratele meu.
M-am uitat în ochii mamei mele.
— La fel.
— Ai un vizitator.
— Nu vreau nici un vizitator.
Asistenta a ieşit afară în grabă şi a şuşotit cu cineva de pe hol. Apoi s-a întors.
— Ar vrea foarte tare să te vadă.
Am aruncat o privire în jos, la picioarele gălbui care ieşeau din pijamaua străină, de mătase albă, în
care mă îmbrăcaseră. Pielea flască tremura cînd mă mişcam, de parcă n-ar fi avut nici un muşchi sub ea,
şi era acoperită cu o mirişte scurtă, deasă, de păr negru.
— Cine e?
— Un tip pe care-l cunoşti.