Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

mine şi eu eram atît de recunoscătoare că nu mă întrebase ce fel de băutură vreau, că n-am scos un
cuvînt, doar am băut un daiquiri după altul.
Marco s-a uitat la mine.
— Nu, am spus.
— Ce-i aia, nu?
— Nu pot să dansez pe muzică din asta.
— Nu fi tîmpită.
— Vreau să stau aici şi să-mi termin băutura.
Marco se aplecă spre mine cu un zîmbet încordat şi, dintr-o singură lovitură, băutura mea îşi luă
zborul şi ateriză într-un ghiveci cu un palmier. Apoi Marco mă trase de mînă în aşa fel încît am avut de
ales între a-l urma pe ringul de dans sau a-l lăsa să-mi smulgă braţul din umăr.
— E-un tango.
Marco mă manevră pînă printre dansatori.
— Iubesc tangourile.
— Nu ştiu să dansez.
— Nu trebuie să dansezi. O să dansez eu.
Marco îmi prinse mijlocul cu braţul ca un cîrlig şi mă smuci brusc spre costumul lui de-un alb
orbitor. Apoi spuse:
— Prefă-te că te îneci.
Am închis ochii şi muzica s-a dezlănţuit peste mine ca o furtună. Piciorul lui Marco a alunecat
înainte pînă s-a lipit de al meu şi apoi piciorul meu a alunecat în spate şi păream să fiu ţintuită de el,
membru de membru, mişcîndu-mă aşa cum se mişca el, fără vreun pic de voinţă sau pricepere proprie,
şi după o vreme m-am gîndit „Nu-i nevoie de doi ca să dansezi, e nevoie doar de unul“ şi m-am lăsat
scuturată şi îndoită ca un copac bătut de vînt.
— Ce ţi-am spus?
Răsuflarea lui Marco îmi pîrjoli urechea.
— Eşti o dansatoare cît se poate de onorabilă.
Am început să-mi dau seama de ce misoginii puteau să le ducă de nas în halul ăsta pe femei.
Misoginii erau ca zeii: invulnerabili şi plini de putere. Pogorau şi apoi dispăreau. Nu puteai să prinzi
unul vreodată.
După muzica sud-americană s-a făcut o pauză.
Marco m-a condus prin uşa vitrată spre grădină. Lumini şi voci se revărsau prin ferestrele sălii de
dans, dar la cîţiva metri mai încolo întunericul îşi ridica baricada şi le astupa. În strălucirea
infinitezimală a stelelor, pomii şi florile îşi risipeau parfumurile reci. Nu era lună.
Gardul viu s-a închis în urma noastră. Un teren de golf părăsit se întindea în depărtare, către nişte
pîlcuri deluroase de copaci, şi am simţit din plin familiaritatea pustie a peisajului – clubul de ţară şi