Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Paisprezece
ERA ÎNTUNERIC BEZNĂ.
Simţeam întunericul, dar altceva nimic, şi capul mi se ridica, pipăindu-l, precum capul unui vierme.
Cineva gemea. Apoi ceva tare şi greu se izbi de obrazul meu ca un perete de piatră şi gemetele încetară.
Tăcerea se împături, netezindu-se precum apa întunecată care îşi reia calmul suprafaţei după o
piatră aruncată.
Un vînt rece trecea năvalnic pe lîngă mine. Eram transportată cu viteză enormă de-a lungul unui
tunel prin pămînt. Apoi vîntul a stat. S-a auzit o gălăgie, ca de la mai multe voci protestînd şi certînduse
în depărtare. Apoi vocile se opriră.
O daltă îmi lovi ochiul şi o fantă de lumină se deschise ca o gură sau o rană, pînă cînd întunericul se
strînse din nou peste ea. Am încercat să mă rostogolesc din calea luminii, dar mîini nevăzute îmi
înfăşurau membrele ca nişte fîşii de mumie şi nu mă puteam mişca.
Am început să cred că mă aflu într-o încăpere subterană, luminată orbitor, şi că încăperea aceea era
plină de oameni care, dintr-un motiv anume, mă ţineau strîns.
Apoi dalta lovi din nou şi lumina mi se strecură în cap şi prin bezna groasă, caldă, îmblănită, o voce
strigă:
— Mama!
Aerul îmi mîngîia faţa jucăuş.
Simţeam forma unei camere în jurul meu, o cameră mare, cu ferestre deschise. O pernă se modela
sub capul meu şi corpul îmi plutea, fără nici o apăsare, între două cearşafuri subţiri.
Apoi am simţit căldură ca o mînă pe faţă. Probabil că stau la soare. Dacă aş deschide ochii, aş vedea
lumini şi forme aplecîndu-se deasupra mea ca nişte asistente medicale.
Am deschis ochii.
Era întuneric beznă.
Cineva respira alături de mine.
— Nu văd, i-am spus.
O voce veselă îmi vorbi din întuneric:
— Sînt o grămadă de oameni orbi pe lumea asta. O să te măriţi cu un orb drăguţ într-o bună zi.
Bărbatul cu dalta venise înapoi.
— De ce te chinui? l-am întrebat. N-are nici un rost.
— Nu trebuie să spui aşa ceva.
Degetele lui pipăiră umflătura mare, dureroasă, de pe ochiul meu stîng. Apoi dezlegară un bandaj şi
o gaură zdrenţăroasă de lumină se ivi ca o spărtură într-un perete. Mîna unui bărbat răsări de după
marginea ei.