Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Şi mi-l mai aminteam pe Buddy Willard spunîndu-mi cu o voce sinistră, de expert, că după ce voi
avea copii mă voi simţi altfel şi nu voi mai vrea să scriu poezii. Aşa că am început să mă gîndesc că
poate era adevărat că atunci cînd te căsătoreai şi aveai copii era de parcă ţi-ar fi fost spălat creierul şi
după aceea umblai amorţit ca un sclav dintr-un stat izolat, totalitar.
Cum mă uitam la Constantin, aşa cum te uiţi la o piatră lucioasă, imposibil de atins, de pe fundul
unei fîntîni adînci, pleoapele i s-au ridicat şi m-a privit şi ochii îi erau plini de dragoste. Am privit mută
cum oblonul recunoaşterii s-a închis peste negura tandreţii şi pupilele largi au devenit lucioase şi opace
ca pielea lăcuită.
Constantin s-a ridicat în capul oaselor, căscînd.
— Cît e ceasul?
— Trei, am spus cu o voce plată. Cred c-am s-o iau spre casă. Trebuie să fiu la lucru mîine
dimineaţă, la prima oră.
— Te duc eu cu maşina.
Cum stăteam cu spatele unul la altul, fiecare pe partea lui de pat, punîndu-ne pantofii pe bîjbîite în
lumina albă, oribilă şi veselă a lămpii de pe noptieră, l-am simţit pe Constantin cum se întoarce.
— Aşa e părul tău întotdeauna?
— Aşa cum?
N-a răspuns nimic, doar a întins mîna şi şi-a trecut degetele prin părul meu, încet, de la rădăcină
spre vîrfuri, ca un pieptene. Un mic şoc electric m-a străbătut şi-am rămas nemişcată. Încă de cînd eram
mică îmi plăcea să-mi pieptene cineva părul. Mi se făcea deodată somn şi mă linişteam.
— A, ştiu ce e, a spus Constantin. De-abia l-ai spălat.
Şi s-a aplecat să-şi lege şireturile la pantofii de tenis.
O oră mai tîrziu stăteam în patul meu de la hotel, ascultînd ploaia. Nici măcar nu suna a ploaie, suna
ca un robinet deschis. Durerea din mijlocul tibiei mele stîngi se trezi la viaţă, aşa că am abandonat orice
speranţă de somn înainte de şapte, cînd ceasul meu deşteptător cu radio avea să mă scoale din pat cu
interpretarea lui entuziastă din Sousa 2 .
De cîte ori ploua, vechea fractură părea să-şi aducă aminte de sine şi ceea ce îşi amintea era o
durere surdă.
Apoi m-am gîndit:
— Buddy Willard m-a făcut să-mi rup piciorul atunci.
Apoi m-am gîndit:
— Nu, mi l-am rupt singură. Mi l-am rupt intenţionat, ca să mă pedepsesc pentru că am fost aşa o
jigodie.
1. Marguerite „Maggie“ Higgins (1920-1966) – jurnalistă, laureată a Premiului Pulitzer, singura femeie corespondent de război din
timpul conflictului din Coreea. A trimis reportaje şi de pe cîmpul de luptă în cel de-al doilea război mondial, cînd a fost martoră la