Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Nici o pelerină nu e vreodată rezistentă la apă. E impermeabilizată.
Şi cînd am întrebat-o ce-i aia impermeabilizată, mi-a spus să-mi cumpăr mai bine o umbrelă.
Dar nu aveam destui bani pentru o umbrelă. Cu biletele de autobuz pînă la Boston şi înapoi şi
alunele şi ziarele şi cărţile de psihopatologie şi excursiile pînă în vechiul meu oraş de baştină de pe
malul mării, fondurile mele din New York aproape că se epuizaseră.
Mă hotărîsem ca, atunci cînd nu voi mai avea nici un ban în cont, să o fac, şi în acea dimineaţă îmi
cheltuisem ultimii bani pe pelerina neagră de ploaie.
Apoi am văzut mormîntul tatălui meu.
Era înghesuit lîngă un alt mormînt, cap la cap, aşa cum sînt înghesuiţi bolnavii în spitalele de
caritate cînd nu este destul spaţiu. Piatra era dintr-o marmură roz, pestriţă, semănînd cu carnea de
somon din conservă, şi tot ce scria pe ea era numele tatălui meu şi, sub el, două date, separate de o
liniuţă.
Am aşezat la picioarele pietrei braţul de azalee plouate pe care le culesesem dintr-o tufă de la
intrarea în cimitir. Apoi picioarele s-au îndoit sub mine şi m-am aşezat în iarba udă. Nu înţelegeam de
ce plîng atît de tare.
Apoi mi-am amintit că nu plînsesem niciodată pentru moartea tatălui meu.
Nici mama nu plînsese. Zîmbise doar, şi spusese ce lucru milostiv era pentru el că murise, pentru
că, dacă ar fi trăit, ar fi fost paralizat şi infirm pe viaţă şi n-ar fi putut să suporte asta. Ar fi preferat să
moară decît să i se întîmple una ca asta.
Mi-am lăsat capul pe suprafaţa netedă de marmură şi mi-am jelit pierderea în ploaia sărată şi rece.
Ştiam perfect cum aveam să procedez.
În minutul în care cauciucurile maşinii au trecut scrîşnind pe aleea pietruită şi sunetul motorului s-a
stins în depărtare, am sărit din pat şi m-am grăbit să mă îmbrac cu bluza mea albă şi fusta verde cu
figuri şi pelerina neagră de ploaie. Pelerina încă mai era umedă din ziua precedentă, dar în curînd acest
lucru nu mai avea să conteze.
M-am dus jos şi-am luat un plic albastru deschis de pe masa din sufragerie şi-am mîzgălit pe spate
cu litere mari, căznite: Mă duc să fac o plimbare lungă.
Am proptit mesajul într-un loc unde mama avea să-l vadă în clipa în care intra pe uşă.
Apoi am rîs.
Uitasem lucrul cel mai important.
Am urcat treptele în fugă şi-am tras un scaun în debaraua mamei mele. Apoi m-am cocoţat pe el şi
am luat de pe raftul cel mai de sus seiful mic şi verde. Aş fi putut să-i smulg capacul de metal cu mîinile
goale, aşa de plăpîndă era încuietoarea, dar voiam să fac totul calm şi ordonat.
Am deschis sertarul din dreapta sus al biroului mamei mele şi am scos cutia albastră de bijuterii din
ascunzătoarea ei, de sub batistele de olandă parfumate. Am dat jos cheia prinsă cu acul de catifeaua