Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

necunoscute. Din cînd în cînd, o rază de lumină apărea din senin, traversa peretele, tatonîndu-l, ca un
deget spectral, şi aluneca înapoi în nefiinţă.
Apoi am auzit pe cineva respirînd.
La început am crezut că eram eu şi că stăteam în întuneric în camera mea de hotel, după ce fusesem
otrăvită. Mi-am ţinut aerul în piept, dar respiraţia tot se auzea.
Un ochi verde strălucea pe pat alături de mine. Era împărţit în sferturi ca o busolă. Am întins încet
mîna şi l-am apucat. Apoi l-am ridicat. S-a desprins cu tot cu o mînă, grea ca a unui mort, dar caldă de
somn.
Ceasul lui Constantin spunea că este ora trei.
Stătea întins, îmbrăcat cu pantalonii şi cămaşa şi în ciorapi, exact aşa cum îl lăsasem cînd aţipisem,
şi pe măsură ce ochii mei se obişnuiau cu întunericul, îi desluşeam pleoapele palide şi nasul drept şi
gura îngăduitoare, armonioasă, dar toate păreau iluzorii, ca desenate pe ceaţă. Preţ de cîteva minute, am
stat într-o rînă, privindu-l cu atenţie. Nu mai adormisem pînă atunci lîngă un bărbat.
Am încercat să-mi imaginez cum ar fi fost să fiu nevasta lui Constantin.
Ar fi însemnat să mă trezesc la ora şapte şi să-i fac omletă cu şuncă şi pîine prăjită şi cafea şi să-mi
pierd vremea prin casă în cămaşă de noapte şi cu părul pe bigudiuri după ce el pleca la lucru şi să spăl
farfuriile murdare şi să fac patul şi apoi, cînd venea acasă după o zi palpitantă şi fascinantă, s-ar fi
aşteptat la o cină somptuoasă şi eu mi-aş fi petrecut seara spălînd şi mai multe farfurii murdare, pînă
cînd picam lată în pat, complet epuizată.
Părea o viaţă searbădă şi irosită pentru o fată care cincisprezece ani avusese zece pe linie, dar ştiam
că aşa e să fii căsătorit, pentru că gătit şi făcut curat şi spălat era tot ce făcea mama lui Buddy Willard de
dimineaţa pînă seara şi era soţie de profesor universitar şi fusese ea însăşi profesoară la o şcoală
particulară.
Odată, cînd i-am făcut o vizită lui Buddy, am găsit-o pe doamna Willard împletind un covor de fîşii
de lînă din costumele vechi ale domnului Willard. Şi-a petrecut cîteva săptămîni muncind la covoraşul
acela şi eu am admirat marourile de tweed şi verdele şi albastrul ţesute în model, dar după ce l-a
terminat, doamna Willard, în loc să agaţe covorul pe perete, aşa cum aş fi făcut eu, l-a pus pe jos, în
locul preşului din bucătărie, şi după cîteva zile era mînjit şi mohorît şi imposibil de deosebit de orice
preş pe care-l puteai cumpăra cu mai puţin de un dolar din magazinele de chilipiruri.
Şi mi-am dat seama că, indiferent de toţi trandafirii şi toate săruturile şi de toate mesele la restaurant
cu care un bărbat copleşeşte o femeie înainte de a se însura cu ea, cînd se termina slujba de cununie
gîndul lui tăinuit era ca ea să i se întindă sub picioare ca preşul de bucătărie al doamnei Willard.
Nu-mi spusese chiar mama mea că, de îndată ce ea şi tatăl meu au plecat din Reno în luna lor de
miere – tatăl meu mai fusese căsătorit, aşa că avea nevoie de un divorţ –, tata i-a spus:
— Uau, ce uşurare ! Acum putem să nu ne mai prefacem şi să fim noi înşine.
Şi din acea zi mama mea n-a mai avut o clipă de linişte.