Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

suficient de sigură, m-am întins pe podea şi-am rămas nemişcată.
Nu mai părea să fie vară. Simţeam cum iarna îmi scutură oasele, dinţii îmi clănţăneau, iar prosopul
mare şi alb pe care-l trăsesem pe jos, după mine, îmi stătea sub cap, nemişcat ca un nămete.
Mă gîndeam că trebuie să fii tare prost crescut ca să baţi într-o uşă de toaletă în halul în care bătea
cineva. Putea să se ducă după colţ şi să găsească altă toaletă, aşa cum făcusem şi eu, şi să mă lase în
pace. Dar persoana respectivă bătea în continuare şi insista s-o las să intre şi aveam impresia că
recunosc vag vocea. Suna puţin ca Emily Ann Offenbach.
— O clipă, am spus.
Vorbele îmi ieşiră din gură distorsionate, groase ca melasa.
Mi-am adunat puterile şi m-am ridicat încet şi-am tras apa la closet pentru a zece oară şi-am
limpezit vasul de toaletă şi-am rulat prosopul ca să nu se vadă prea clar petele de vomă şi-am descuiat
uşa şi-am păşit afară în hol.
Ştiam că mi-ar fi fatal dacă m-aş uita la Emily Ann sau la oricine altcineva, aşa că mi-am fixat
privirea sticloasă pe un geam care plutea undeva la capătul coridorului şi am început să pun un picior în
faţa altuia.
Următorul lucru pe care l-am văzut a fost pantoful cuiva.
Era un pantof solid, din piele neagră, crăpată, şi destul de vechi, cu mici găurele dispuse în zigzag
pe partea de sus şi cu un luciu şters, şi era îndreptat spre mine. Părea să fie aşezat pe o suprafaţă tare şi
verde care-mi rănea maxilarul drept.
Am rămas nemişcată, aşteptînd un indiciu care să-mi dea o idee ce să fac. Puţin mai la stînga
pantofului am văzut o movilă nedesluşită de albăstrele pe un teren alb şi din cauza asta îmi venea să
plîng. Lucrul la care mă uitam era mîneca propriului meu halat, iar mîna mea stîngă zăcea albă ca varul
la capătul ei.
— E în regulă acum.
Vocea venea dintr-o regiune calmă, raţională, cu mult deasupra capului meu. Preţ de-un minut nu
mi s-a părut nimic ciudat la ea, dar apoi mi-am dat seama că e ciudată. Era o voce de bărbat şi în hotelul
nostru nu avea voie nici un bărbat, la nici o oră din zi sau din noapte.
— Cîte mai sînt? continuă vocea.
Ascultam cu interes. Podeaua părea minunat de solidă. Era liniştitor să ştiu că am căzut şi nu
puteam să cad şi mai mult.
— Unşpe, cred, răspunse o voce de femeie.
M-am gîndit că trebuie să-i aparţină pantofului negru.
— Cred că-s încă unşpe, da’ una nu-i aici, aşa că-s numa’ zece.
— Păi, s-o duceţi pe asta în pat, că eu mă ocup de rest.
Am auzit un tronc tronc înfundat în urechea dreaptă, din ce în ce mai estompat. Apoi s-a deschis o