Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

de lebădă şi ne certam pentru un loc la margine, deasupra apei pavate cu coji de alune. Aveam în gură
un gust curat, de mentă. Dacă eram cuminţi cînd mergeam la dentist, mama ne făcea întotdeauna cadou
o plimbare cu barca în formă de lebădă.
Am dat ocol grădinii publice – pe pod şi pe sub monumentele albastre-verzui, pe lîngă stratul de
flori în culorile steagului american şi pe lîngă intrarea unde puteai să-ţi faci poză în cabina de pînză
dungată, portocaliu cu alb, pentru douăzeci şi cinci de cenţi –, citind numele arborilor.
Copacul meu favorit era salcia plîngătoare. Mi se părea că trebuie să vină din Japonia. Japonezii
înţelegeau treburile spiritului.
Îşi scoteau maţele cînd lucrurile nu mai mergeau cum trebuie.
Am încercat să-mi imaginez cum o făceau. Probabil că aveau un cuţit extrem de ascuţit. Nu,
probabil două cuţite extrem de ascuţite. Se aşezau pe jos, cu picioarele încrucişate, cu un cuţit în fiecare
mînă. Apoi îşi încrucişau mîinile şi îşi îndreptau cîte-un cuţit spre fiecare parte a stomacului. Trebuia să
fie dezbrăcaţi, altfel cuţitul s-ar fi împotmolit în haine.
Apoi, într-o clipită, înainte să aibă timp să se răzgîndească, îşi împlîntau cuţitele şi le trăgeau de jur
împrejur, unul pe semicercul de sus, altul pe semicercul de jos, descriind un cerc întreg. Apoi pielea
stomacului se desprindea şi măruntaiele le ieşeau afară şi mureau.
Trebuie să ai foarte mult curaj ca să mori în felul ăsta.
Problema mea era că nu suportam să văd sînge.
M-am gîndit că aş putea să stau în parc toată noaptea.
A doua zi de dimineaţă, Dodo Conway avea să ne ducă pe mine şi pe mama cu maşina la Walton şi,
dacă voiam să fug pînă nu era prea tîrziu, acum era momentul. M-am uitat în poşetă şi-am numărat o
hîrtie de un dolar şi şaptezeci şi nouă de cenţi în monede de zece cenţi, de cinci cenţi şi de un cent.
N-aveam idee cît m-ar costa să ajung la Chicago şi nu îndrăzneam să mă duc la bancă şi să-mi scot
toţi banii, pentru că mă gîndeam că se putea prea bine ca doctorul Gordon să-l fi prevenit pe
funcţionarul de la bancă să mă oprească dacă făceam vreo mişcare evidentă.
Mi-a trecut prin cap să fac autostopul, dar n-aveam nici o idee care dintre rutele care ieşeau din
Boston duceau la Chicago. E destul de uşor să găseşti drumul pe o hartă, dar ştiam foarte puţine despre
direcţii cînd eram drept în mijlocul unui oraş. De cîte ori încercam să-mi dau seama care-i estul sau
care-i vestul, părea să fie amiază sau înnorat, ceea ce nu mă ajuta cîtuşi de puţin, sau noapte, şi, în afară
de Carul Mare şi de Casiopeea, habar n-aveam despre stele, un neajuns care-l mîhnea întotdeauna pe
Buddy Willard.
M-am hotărît să merg pe jos pînă la autogară şi să mă interesez cît costă biletul pînă la Chicago.
Apoi puteam să mă duc la bancă şi să scot exact acea sumă, lucru care n-ar fi iscat atîta suspiciune.
Tocmai păşisem prin uşile de sticlă ale autogării şi frunzăream prospectele şi orarele de pe rastel,
cînd mi-am dat seama că banca din oraşul meu avea să fie închisă, pentru că era deja mijlocul dupăamiezii,
aşa că nu puteam să scot nici un ban pînă a doua zi.