Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

iernii, dar acceptasem paharul ca să am ceva solid de care să mă ţin –, a sunat soneria.
Irwin părea stînjenit:
— Cred că s-ar putea să fie o doamnă.
Irwin avea obiceiul ăsta ciudat, de modă veche, de a le spune femeilor doamne.
— Bine, bine, am spus cu un gest larg. Ad-o încoace.
Irwin scutură din cap.
— S-ar supăra dacă te-ar vedea.
Am zîmbit în cilindrul meu gălbui de bere rece.
Soneria sună din nou, cu o apăsare hotărîtă. Irwin scoase un suspin şi se ridică să răspundă. În clipa
în care a dispărut, am zbughit-o spre baie şi, ascunsă după jaluzelele murdare, de aluminiu, am privit
chipul de călugăr al lui Irwin apărînd în crăpătura uşii.
O doamnă mare, pieptoasă, cu aspect slav, îmbrăcată cu un pulover mare din lînă netoarsă, cu
pantaloni mov, galoşi negri, cu toc şi manşete de astrahan, şi o tocă asortată, pufăia nişte cuvinte albe,
mute, în aerul de iarnă.
Vocea lui Irwin se întorcea la mine în zbor prin holul friguros, în timp ce gura roşie a doamnei se
mişca, iar cuvintele, traduse în abur alb, se ridicau, plutind peste ramurile liliacului dezgolit de lîngă
uşă.
— Îmi pare rău, Olga… Lucrez, Olga… Nu, nu cred, Olga…
Apoi, în încheiere:
— Poate, Olga… La revedere, Olga.
Am admirat întinderea imensă, ca de stepă, a pieptului înveşmîntat în lînă al doamnei cînd aceasta
s-a retras, la o palmă de ochii mei, coborînd scările de lemn care scîrţîiau, cu un fel de amărăciune
siberiană pe buzele ei aprinse.
— Cred că ai o grămadă de aventuri în Cambridge, i-am spus lui Irwin cu voioşie, înţepînd un melc
cu o scobitoare într-un restaurant din Cambridge cu specific franţuzesc bine definit.
— Se pare că mă înţeleg bine cu doamnele, recunoscu Irwin cu un zîmbet discret, plin de modestie.
Am luat cu mîna cochilia de melc goală şi am sorbit zeama verzuie, condimentată. N-aveam idee
dacă se cade să faci aşa ceva, dar după luni de zile de dietă anostă la azil, aveam poftă de unt.
O sunasem pe doctoriţa Nolan de la un telefon public din restaurant şi îi cerusem permisiunea să
rămîn peste noapte în Cambridge, cu Joan. Evident, habar n-aveam dacă Irwin avea de gînd să mă invite
înapoi la apartamentul lui după cină, dar mă gîndeam că alungarea doamnei slave – soţia altui profesor
– suna promiţător.
Am dat capul pe spate şi-am băut un pahar de Nuits-St.-Georges.
— Chiar că-ţi place vinul, remarcă Irwin.
— Numai Nuits-St.-Georges. Mi-l imaginez… cu balaurul…
Irwin mă luă de mînă.