Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Te caută un bărbat!
Asistenta zîmbitoare şi-a băgat capul pe uşă şi, în deruta acelei secunde, chiar mi s-a părut că eram
iar la facultate şi mobila asta dichisită şi albă, cu priveliştea troienită peste copaci şi dealuri, era o
variantă îmbunătăţită a vechii mele camere, cu mobilier jerpelit şi vedere înspre curtea interioară pustie.
„Te caută un bărbat“ spusese studenta de serviciu la interfonul din cămin.
Ce ne făcea pe noi, cele din Belsize, atît de diferite de fetele care jucau bridge şi bîrfeau şi învăţau
în căminul studenţesc unde aveam să mă întorc? Şi fetele acelea stăteau, într-un fel, sub clopote de
sticlă.
— Intră! am spus şi Buddy Willard, cu o şapcă în mînă, a păşit în cameră.
— Ei, Buddy, am spus.
— Ei, Esther.
Stăteam nemişcaţi, uitîndu-ne unul la altul. Aşteptam o emoţie, cea mai vagă urmă de entuziasm.
Nimic. Nimic în afară de o mare şi binevoitoare plictiseală. Silueta lui Buddy, cu jacheta lui kaki, îmi
părea mică şi fără legătură cu mine, ca stîlpii de care stătuse rezemat în ziua aceea, cu un an înainte, la
baza pîrtiei de schi.
— Cum ai ajuns aici? am întrebat în cele din urmă.
— Cu maşina mamei.
— Prin toată zăpada asta?
— Păi, rînji Buddy, m-am împotmolit afară, într-un nămete. Dealul a fost prea mult pentru mine.
Pot să împrumut de undeva o lopată?
— Putem să cerem o lopată de la unul dintre îngrijitori.
— Bine.
Buddy o luă din loc.
— Stai. Vin şi eu să te-ajut.
Atunci Buddy m-a privit şi în ochii lui am văzut licărind înstrăinarea – acelaşi amestec de
curiozitate şi prudenţă pe care îl văzusem şi în ochii adeptei Bisericii Scientiste şi ai vechiului meu
profesor de engleză şi ai preotului unitarian care veniseră să mă viziteze.
— A, Buddy, am spus rîzînd. Sînt foarte bine.
— E, ştiu, ştiu, Esther, m-a asigurat Buddy grăbit.
— Tu eşti ăla care n-ar trebui să dezgroape maşini, Buddy, nu eu.
Şi Buddy chiar m-a lăsat pe mine să fac aproape toată treaba.
Maşina alunecase cu spatele pe panta sticloasă care ducea la azil şi, ieşind cu o roată de pe drum, se
împotmolise într-un nămete abrupt.
Soarele, eliberat de giulgiul cenuşiu de nori, strălucea cu o lumină văratică peste pantele neatinse.
Oprindu-mă din lucru ca să admir întinderea aceea imaculată, m-a cuprins aceeaşi încîntare profundă pe
care o simt cînd văd copacii şi păşunea inundate pînă la brîu, de parcă ordinea obişnuită a lumii s-ar fi