Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

O răutate profundă îmi furnica prin vene, iritantă şi atrăgătoare ca durerea unui dinte care se clatină.
Am căscat şi m-am foit, de parcă aş fi fost gata să mă întorc pe partea cealaltă, şi mi-am strecurat
piciorul sub tavă.
— Oo!
Strigătul asistentei semăna cu un strigăt după ajutor şi o altă asistentă s-a apropiat în fugă.
— Uite ce-ai făcut!
Mi-am scos capul de sub învelitoare şi m-am uitat peste marginea patului. În jurul tăvii smălţuite,
care stătea răsturnată, strălucea o stea de fărîme de termometru, iar biluţele de mercur tremurau ca o
rouă celestă.
— Îmi pare rău, am spus. A fost un accident.
Cea de-a doua asistentă m-a fixat cu o căutătură răutăcioasă.
— Ai făcut-o dinadins. Te-am văzut!
Apoi a plecat în grabă şi aproape imediat doi îngrijitori au venit şi m-au împins pe roţi, cu pat cu
tot, pînă în fosta cameră a doamnei Mole, dar nu înainte să fi reuşit să culeg o biluţă de mercur.
Curînd după ce au încuiat uşa, am văzut mutra negrului, ca o lună de culoarea melasei, ridicîndu-se
în dreptul grilajului de la geam, dar m-am prefăcut că nu observ.
Mi-am crăpat degetele puţin, ca un copil care are un secret, şi-am zîmbit la globul argintiu pe care-l
ţineam în mîna făcută căuş. Dacă-l scăpam, s-ar fi împrăştiat într-un milion de replici mai mici ale sale,
şi dacă le împingeam una într-alta, s-ar fi contopit fără nici un sunet, făcînd din nou un întreg.
Zîmbeam întruna la biluţa argintie.
Nu-mi puteam imagina ce făcuseră cu doamna Mole.