Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

să-l localizez, să mă lepăd de el, deşi nu aveam pe nimeni, să-i spun că nu exista nici un translator,
nimeni, dar că nici el nu era potrivit şi că renunţasem la el.
— Dar tu?
— Da, răsuflă Joan. Poate o aduce şi pe maică-sa. O să-l rog să vină cu maică-sa…
— Cu maică-sa?
Joan se bosumflă.
— Îmi place doamna Willard. Doamna Willard e o femeie minunată, minunată! A fost ca o mamă
pentru mine.
Am avut în minte pentru o clipă imaginea doamnei Willard, cu costumele ei din stofă ecosez şi
pantofii ei cumpătaţi şi maximele ei înţelepte, materne. Domnul Willard era băieţelul ei şi vocea lui era
ascuţită şi limpede ca a unui băieţel. Joan şi doamna Willard. Joan… şi doamna Willard…
În acea dimineaţă bătusem la uşa camerei lui DeeDee, pentru că voiam să împrumut nişte partituri
la patru mîini. Am aşteptat cîteva minute şi apoi, neprimind nici un răspuns şi crezînd că DeeDee e
afară şi că puteam să iau partiturile de la ea de pe birou, am deschis uşa şi am intrat în cameră.
La Belsize – chiar şi la Belsize – uşile aveau încuietori, dar pacienţii nu aveau cheie. O uşă închisă
însemna intimitate şi era respectată, ca şi cum ar fi fost încuiată. Băteai, băteai din nou, apoi plecai. Miam
amintit acest lucru în timp ce stăteam acolo, în picioare, cu ochii pe jumătate inutili după lumina din
hol, căci trecusem în întunericul adînc, cu parfum de mosc, al camerei.
Cînd vederea mi s-a limpezit, am văzut o umbră ridicîndu-se din pat. Apoi cineva a chicotit
înfundat. Umbra şi-a aranjat părul şi doi ochi palizi, cenuşii, m-au privit din beznă. DeeDee stătea
sprijinită în perne, cu picioarele goale sub capotul verde de lînă, şi mă privea cu un surîs arogant. Între
degetele de la mîna ei dreaptă ardea o ţigară.
— Am vrut doar… am spus
— Ştiu, a zis DeeDee. Partiturile.
— Bună, Esther, a spus apoi Joan şi, cînd i-am auzit vocea răguşită, mi-a venit să borăsc. Aşteaptămă,
Esther, vin să cînt partea de jos cu tine.
Acum Joan îmi spunea cu hotărîre:
— Nu mi-a plăcut niciodată Buddy Willard. Credea că ştie tot. Credea că ştie totul despre femei…
M-am uitat la Joan. În ciuda fiorilor pe care mi-i dădea şi în ciuda antipatiei mele mai vechi,
înrădăcinate, Joan mă fascina. Era ca şi cum m-aş fi uitat la un marţian sau la un broscoi deosebit de
bubos. Gîndurile ei nu semănau cu ale mele, nici sentimentele ei cu ale mele, dar eram destul de
apropiate ca gîndurile şi sentimentele ei să pară o imagine diformă, întunecată, a gîndurilor şi
sentimentelor mele.
Cîteodată mă întrebam dacă nu o inventasem cumva pe Joan. Alteori mă întrebam dacă va continua
să-şi facă apariţia la fiecare criză din viaţa mea, ca să-mi amintească de ce fusesem şi prin ce trecusem
şi ca să-şi trăiască propria ei criză, separată, dar similară, sub nasul meu.