Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Zece
CHIPUL DIN OGLINDĂ arăta ca un indian bolnav.
Am dat drumul trusei de machiaj în poşetă şi m-am uitat pe geamul trenului. Ca o adunătură
colosală de vechituri, mlaştinile şi terenurile din spatele clădirilor din Connecticut treceau cu iuţeala
fulgerului – fragmente disparate, rupte din întreg, fără vreo legătură unul cu celălalt.
Ce mai ghiveci era şi lumea!
M-am uitat în jos, la fusta şi bluza care-mi erau străine.
Fusta era verde, în stil tirolez, cu o colcăială de forme mititele, negre, albe şi albastru electric,
strînsă în talie, apoi lărgindu-se în afară ca un abajur. În loc de mîneci, bluza albă, închisă cu capse,
avea volănaşe la umeri, moi ca aripile unui înger nou.
Uitasem să-mi păstrez un schimb de zi din hainele pe care le lăsasem să zboare peste New York,
aşa că Betsy îmi dăduse o bluză şi o fustă în schimbul halatului meu de baie cu albăstrele.
Imaginea mea în oglindă – cu aripile albe, coada de cal brunetă şi restul – plutea palidă ca o stafie
peste peisaj.
— Ţărăncuţa Pollyanna, am spus cu voce tare.
O femeie de pe locul de vizavi şi-a ridicat privirea din revistă.
Cu o clipă înainte de a mă apuca să-mi spăl cele două linii diagonale de sînge uscat care-mi
însemnau obrajii, am simţit că nu vreau s-o fac. Păreau înduioşătoare şi destul de spectaculoase şi m-am
gîndit să le car după mine, ca pe moaştele unui iubit mort, pînă cînd se ştergeau de la sine.
Desigur, dacă aş fi zîmbit sau dacă mi-aş fi mişcat faţa prea mult, sîngele s-ar fi exfoliat cît ai zice
peşte, aşa că-mi ţineam faţa imobilă şi cînd trebuia să vorbesc vorbeam printre dinţi, fără să-mi mişc
buzele.
Chiar nu înţelegeam de ce se uitau oamenii la mine.
O grămadă de oameni arătau mult mai straniu.
Valiza mea gri călătorea în plasa de deasupra capului, goală, în afară de Cele mai bune treizeci de
nuvele ale anului, un toc de ochelari din plastic alb şi două duzini de avocado, cadoul de bun rămas de
la Doreen.
Fructele de avocado nu erau coapte, ca să ţină bine, şi de cîte ori îmi ridicam sau coboram valiza
sau pur şi simplu o duceam de colo colo, acestea se rostogoleau dintr-un capăt în altul cu un mic tunet
aparte, numai al lor.
— Ruta O Sută Douăşop’, urlă conductorul.
Sălbăticia domesticită de arţar, pin şi stejar s-a oprit din mers şi a rămas înţepenită în rama
geamului de tren, ca un tablou prost. Geamantanul meu a bodogănit şi-a troncănit pe măsură ce
înaintam pe culoarul lung.
Am păşit din compartimentul cu aer condiţionat pe peronul gării şi răsuflarea maternă a suburbiilor