Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Opt
DOMNUL WILLARD m-a dus cu maşina pînă în munţii Adirondack.
Era în ziua de după Crăciun şi un cer gri se bomba deasupra noastră, doldora de zăpadă. Mă
simţeam îmbuibată şi greoaie şi dezamăgită, aşa cum mă simt întotdeauna în ziua de după Crăciun, de
parcă indiferent ce-ar fi promis crengile de brad şi lumînările şi tacîmurile de argint şi cadourile cu
funde aurii şi focurile din buşteni de mesteacăn şi curcanul de Crăciun şi colindele şi pianul nu se
împlinea.
De Crăciun aproape că-mi doream să fi fost catolică.
Mai întîi a condus domnul Willard şi apoi am condus eu. Nu ştiu despre ce am vorbit, dar pe
măsură ce peisajul rural, deja adîncit sub straturi vechi de zăpadă, ne arăta o faţă mai sumbră şi pe
măsură ce brazii de-un verde atît de închis că păreau negri se înghesuiau să coboare de pe dealurile
brune spre marginea şoselei, şi eu eram din ce în ce mai posomorîtă.
Mă bătea gîndul să-i spun domnului Willard să meargă singur mai departe – eu aveam să mă întorc
cu autostopul.
Dar era de ajuns să arunc o singură privire spre faţa domnului Willard – cu părul cărunt tuns
băieţeşte, cu ochii limpezi şi albaştri, cu obrajii rozalii, toate glazurate ca un delicios tort de nuntă, cu o
expresie nevinovată, plină de încredere – ca să-mi dau seama că n-am cum să renunţ. Trebuia să duc
vizita pînă la capăt.
La amiază cerul cenuşiu s-a mai luminat un pic şi am tras pe dreapta pe un drum lateral îngheţat şiam
împărţit sandvişurile cu ton şi biscuiţii din făină de ovăz şi merele şi termosul de cafea, pe care
doamna Willard ni le pusese la pachet pentru prînz.
Domnul Willard mi-a aruncat o privire amabilă. Apoi şi-a dres glasul şi şi-a scuturat cîteva
firimituri rămase în poală. Mi-am dat seama că urma să spună ceva serios, pentru că era foarte timid şi îl
auzisem dregîndu-şi glasul în acelaşi fel înainte de a începe o prelegere importantă de economie.
— Nelly şi cu mine ne-am dorit dintotdeauna o fiică.
Pentru o clipă mi-a trecut prin cap un gînd nebunesc: domnul Willard urma să anunţe că doamna
Willard era însărcinată şi aştepta o fetiţă. Apoi el a spus:
— Dar cred că nici o fiică n-ar putea fi mai drăguţă decît tine.
Probabil că domnul Willard îşi închipuia că plîng fiindcă mă bucuram atît de tare că voia să-mi fie
tată.
— Gata, gata, mă bătu pe umăr şi îşi drese glasul o dată sau de două ori. Cred că ne înţelegem unul
pe altul.
Apoi a deschis uşa din partea lui şi a ocolit cu paşi rari maşina, venind spre uşa mea şi descriind cu
răsuflarea semnale de abur sinuoase în aerul gri. Eu m-am mutat pe scaunul lui liber şi el a pornit
maşina şi am plecat mai departe.