Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

(etajul era construit din scîndură maro închis, iar parterul din stuc gri, ţintuit cu pietre gri şi mov de
forma unor mingi de golf), iar pinii o ascundeau complet privirii, ceea ce era considerat nesociabil în
comunitatea noastră de peluze unite şi garduri vii, prietenoase, pînă la brîu.
Dodo îşi creştea cei şase copii – şi urma, fără îndoială, să-l crească şi pe al şaptelea – cu fulgi de
orez dulci, sandvişuri cu unt de arahide şi cu şerbet, îngheţată de vanilie şi zeci de litri de lapte Hoods.
Avea o reducere specială de la lăptarul local.
Toată lumea o iubea pe Dodo, deşi numărul de membri în creştere al familiei ei era bîrfa cartierului.
Oamenii mai în vîrstă din zonă, ca mama mea, aveau doi copii, iar cei tineri, mai prosperi, aveau patru,
dar nimeni în afară de Dodo nu se mai apropia de al şaptelea. Chiar şi şase era considerat un exces, dar
apoi, spunea toată lumea, bineînţeles, Dodo era catolică.
M-am uitat la Dodo, care îl împingea pe cel mai tînăr Conway încoace şi încolo. Părea s-o facă
special pentru mine.
Copiii mă scîrbesc.
Duşumeaua a scîrţîit şi m-am lăsat din nou în jos chiar în momentul în care faţa lui Dodo Conway,
din instinct sau datorită unui auz supranatural, s-a rotit pe micul pivot al gîtului său.
I-am simţit privirea sfredelind scîndura albă şi trandafirii roz de pe tapet şi descoperindu-mă acolo,
ghemuită după elemenţii argintii ai caloriferului.
M-am tîrît înapoi în pat şi mi-am tras cearşaful peste cap. Dar nici asta nu oprea lumina să intre, aşa
că mi-am îngropat capul sub întunericul pernei şi m-am prefăcut că e noapte. Nu vedeam nici un rost în
a mă trezi.
N-aveam nimic bun care să mă aştepte în viitor.
După o vreme, am auzit telefonul sunînd în holul de la parter. Mi-am apăsat perna peste urechi şi
mi-am acordat cinci minute. Apoi mi-am ridicat capul din refugiu. Soneria încetase.
Aproape instantaneu, începu din nou.
Blestemînd prietenul, ruda sau străinul care-mi adulmecase venirea acasă, am lipăit în picioarele
goale pînă jos. Instrumentul negru de pe masa din hol îşi ţîrîia nota isterică iar şi iar, ca o pasăre
nervoasă.
Am ridicat receptorul.
— Alo, am spus cu o voce groasă, deghizată.
— Bună, Esther, ce-ai păţit, ai laringită?
Era vechea mea prietenă Jody, care suna din Cambridge.
Jody lucra la cooperativă peste vară şi făcea un curs de sociologie la amiază. Ea şi încă alte două
fete de la colegiul meu închiriaseră un apartament mare de la patru studenţi la drept de la Harvard, iar eu
plănuisem să mă mut cu ele cînd îmi începea cursul de creaţie literară.
Jody voia să ştie cînd urma să vin.
— Nu vin, am spus. N-am reuşit la curs.