Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

i se umfla o burtă măricică, iar obrajii îi erau rotunzi şi rumeni, ca fructele învelite în marţipan. Pînă şi
rîsul îi suna durduliu.
Ochii lui Buddy îi întîlniră pe ai mei.
— E de la mîncare, spuse el. Ne îndoapă în fiecare zi şi apoi ne pun să stăm întinşi. Dar acum în
orele de plimbare am voie să ies, aşa că nu te speria, o să mă subţiez la loc în vreo două săptămîni.
Sări în picioare, zîmbind ca o gazdă fericită.
— Vreţi să-mi vedeţi camera?
L-am urmat pe Buddy, iar domnul Willard m-a urmat pe mine printr-o pereche de uşi batante cu
geam mat, pe un coridor întunecos, de culoarea ficatului, care mirosea a ceară de parchet şi a
dezinfectant şi a încă un miros vag, ca de gardenii bătute de grindină.
Buddy a deschis larg o uşă şi am intrat unul după altul în camera îngustă.
Un pat vălurit, acoperit cu o cuvertură albă dungată cu albastru, ocupa majoritatea spaţiului. Alături
de el era o noptieră pe care stăteau un ulcior şi un pahar şi un borcan cu o soluţie dezinfectantă, roz, din
care ieşea capătul argintiu al unui termometru. O a doua masă, acoperită cu cărţi şi hîrtii şi vase
rablagite de lut ars – pictate, dar nelăcuite –, stătea înghesuită între pat şi uşa închisă.
— Ei, răsuflă domnul Willard, pare destul de confortabilă.
Buddy rîse.
— Ce sînt astea?
Am cules o scrumieră de lut de forma unei frunze de nufăr, cu nervurile desenate atent cu galben pe
un fond verde obscur. Buddy nu fuma.
— E o scrumieră, mi-a răspuns Buddy. E pentru tine.
Am lăsat scrumiera jos.
— Nu fumez.
— Ştiu, spuse Buddy. Totuşi, m-am gîndit că ţi-ar plăcea.
Domnul Willard îşi frecă buzele subţiri una de alta:
— Bine, cred că eu m-oi duce. Cred c-o să vă las pe voi, tinerii…
— Bine, tată. Du-te.
Am fost surprinsă. Credeam că domnul Willard avea să rămînă peste noapte şi că urma să plecăm
împreună, cu maşina lui, a doua zi.
— Să vin şi eu?
— Nu, nu.
Domnul Willard trase cîteva bancnote din portofel şi i le dădu lui Buddy.
— Ai grijă ca Esther să aibă un loc bun în tren. O să stea o zi-două, poate.
Buddy îl conduse pe tatăl său pînă la uşă.
Simţeam că domnul Willard mă lăsase de izbelişte. Mă gîndeam că probabil o pusese la cale de
mult, dar Buddy spunea că nu, tatăl lui pur şi simplu nu suporta să vadă boală, în special boala