Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Mama era cea mai groaznică. Nu mă certa niciodată, în schimb mă tot implora, cu o mutră jalnică,
să îi spun cu ce greşise. Îmi spunea că e sigură că doctorii cred că a greşit ea cu ceva, pentru că îi
puneau tot felul de întrebări despre deprinderile mele igienice şi eu fusesem învăţată să mă cer la oliţă
de cînd eram foarte mică şi nu-i făcusem niciodată probleme.
Mama îmi adusese trandafirii în după-amiaza aceea.
— Păstrează-i pentru înmormîntarea mea, îi spusesem.
Faţa i s-a schimonosit şi părea că-i vine să plîngă.
— Dar, Esther, nu-ţi aminteşti ce zi e azi?
— Nu.
M-am gîndit că poate e Sfîntul Valentin.
— E ziua ta.
Şi atunci aruncasem trandafirii la coşul de gunoi.
— A fost o tîmpenie din partea ei că a făcut aşa ceva, i-am spus doctoriţei Nolan.
Doctoriţa Nolan a încuviinţat din cap. Părea să înţeleagă ce vreau să spun.
— O urăsc, am spus şi am aşteptat lovitura.
Dar doctoriţa Nolan n-a făcut decît să-mi zîmbească, de parcă dăduse peste un lucru care-i făcea
foarte, foarte mare plăcere, şi mi-a spus:
— Cred şi eu.