Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

diafane, şi m-am simţit de parcă stăteam în vitrina unui magazin imens. Siluetele din jurul meu nu erau
oameni, ci manechine, pictate în aşa fel încît să semene cu oamenii şi proptite în postúri care să imite
viaţa.
Am urcat după spatele îmbrăcat cu jachetă întunecată al doctorului Gordon.
Jos, în hol, încercasem să-l întreb cum avea să fie tratamentul cu şocuri electrice, dar cînd am
deschis gura, n-a ieşit nici un cuvînt, doar ochii mi s-au lărgit şi s-au zgîit la chipul zîmbitor, familiar,
care plutea în faţa mea ca un taler plin de asigurări.
La capătul treptelor, covorul grena se termina. Un linoleum simplu, maroniu, prins de podea, îi lua
locul şi se întindea de-a lungul unui coridor mărginit de uşi albe, închise. În timp ce îl urmam pe
doctorul Gordon, o uşă s-a deschis undeva la distanţă şi am auzit o femeie ţipînd.
Dintr-odată, de după un colţ al coridorului din faţa noastră a răsărit o asistentă ce conducea o femeie
într-un halat de baie albastru, cu păr zburlit, lung pînă la brîu. Doctorul Gordon s-a tras înapoi şi eu m-
am lipit de perete.
În timp ce era trasă pe lîngă noi, fluturîndu-şi braţele şi zbătîndu-se în strînsoarea asistentei, femeia
spunea:
— O să sar pe geam, o să sar pe geam, o să sar pe geam.
Bondoacă şi musculoasă în uniforma ei pătată, asistenta cu privire încrucişată purta nişte ochelari
aşa de groşi, încît părea că patru ochi mă scrutează dindărătul lentilelor rotunde, gemene. Încercam sămi
dau seama care ochi sînt cei adevăraţi şi care sînt ochii falşi şi care dintre ochii cei adevăraţi era cel
cu strabism şi care cel bun, cînd aceasta şi-a apropiat faţa de a mea şi, cu un rînjet larg, conspirativ, mi-a
şuierat printre dinţi, parcă pentru a mă linişti:
— Crede că o să sară pe geam, dar nu poate să sară, pentru că toate au gratii!
Şi, cînd doctorul Gordon mă conducea într-o cameră goală, în partea din spate a casei, am văzut că
ferestrele din acea parte aveau într-adevăr zăbrele şi că uşa camerei şi uşa dulapului şi sertarele biroului
şi tot ce se deschidea şi se închidea avea încuietoare şi putea fi încuiat.
M-am întins pe pat.
Asistenta cu privirea încrucişată s-a întors. Mi-a scos ceasul şi i-a dat drumul la ea în buzunar. Apoi
a început să-mi smulgă agrafele din păr.
Doctorul Gordon descuia dulapul. A tras afară o masă pe roţi cu un aparat pe ea şi a împins-o pînă
la capului patului. Asistenta a început să-mi tamponeze tîmplele cu o grăsime mirositoare.
Cînd s-a aplecat ca să ajungă la partea capului care îmi era mai aproape de perete, pieptul ei gras
mi-a înăbuşit faţa ca un nor sau o pernă. O duhoare vagă, medicinală, emana din carnea ei.
— Stai liniştită, îmi surîse asistenta, privind în jos spre mine. Prima oară toţi sînt speriaţi de moarte.
Am încercat să zîmbesc, dar pielea îmi înţepenise, ca pergamentul.
Doctorul Gordon îmi fixă două plăcuţe de metal, cîte una de fiecare parte a capului. Strînse cu o