Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

L-am urît din clipa în care am intrat pe uşă.
Îmi imaginasem un bărbat cumsecade, urît, intuitiv, ridicînd privirea şi spunînd „Aha!“ într-un mod
încurajator, de parcă ar fi văzut ceva ce eu nu vedeam, şi apoi eu aş fi ştiut cum să-i spun în ce hal de
speriată eram, de parcă mă băga cineva din ce în ce mai adînc într-un sac negru, fără aer şi fără ieşire.
Atunci el s-ar fi lăsat pe spate în scaun şi şi-ar fi împreunat vîrfurile degetelor într-o mică turlă şi
mi-ar fi spus de ce nu puteam să dorm şi de ce nu puteam să citesc şi de ce nu puteam să mănînc şi de ce
tot ce făceau oamenii părea aşa o tîmpenie, pentru că toţi mureau în cele din urmă.
Şi apoi, credeam eu, m-ar fi ajutat, pas cu pas, să devin din nou eu însămi.
Dar doctorul Gordon nu era deloc aşa. Era tînăr şi chipeş şi mi-am dat seama imediat că era plin de
sine.
Doctorul Gordon avea o fotografie pe birou, într-o ramă de argint, care stătea întoarsă jumătate spre
el şi jumătate spre scaunul meu de piele. Era o fotografie de familie şi înfăţişa o femeie superbă, cu
părul negru, care putea să fi fost sora doctorului Gordon, zîmbind peste capetele a doi copii blonzi.
Cred că un copil era băiat şi celălalt era fată, dar se putea ca ambii copii să fi fost băieţi sau ca
ambii să fi fost fete. E greu de spus cînd copiii sînt atît de mici. Cred că era şi un cîine în poză, în partea
de jos – un fel de terier sau un labrador auriu –, dar putea să fie numai modelul de pe fusta femeii.
Din nu ştiu ce motiv, fotografia mă înfurie.
Nu vedeam de ce să fie întoarsă pe jumătate spre mine, decît dacă doctorul Gordon încerca să-mi
arate de la bun început că era însurat cu o femeie fermecătoare şi că aş face bine să nu-mi treacă cine
ştie ce idei prin cap.
Apoi m-am gîndit: oricum, ce putea face pentru mine doctorul Gordon ăsta, care avea o soţie
frumoasă şi copii frumoşi şi un cîine frumos, plutind toţi deasupra lui ca o ceată de îngeri dintr-o
felicitare de Crăciun?
— Ce-ar fi să încerci să-mi spui ce crezi tu că e-n neregulă?
Am întors cu suspiciune cuvintele pe-o parte şi pe alta, ca pe nişte pietre rotunde, lustruite de apa
mării, care puteau să scoată dintr-odată un cleşte şi să se transforme în altceva.
Ce credeam eu că e în neregulă?
În felul ăsta suna de parcă nimic nu era în neregulă de fapt, ci doar credeam eu că e în neregulă.
Cu o voce monotonă, plată – ca să-i arăt că nu mă prostea cu înfăţişarea lui plăcută sau cu fotografia
de familie –, i-am spus doctorului Gordon despre nedormit şi nemîncat şi necitit. Nu i-am spus despre
scrisul de mînă, care mă deranja cel mai tare.
În acea dimineaţă încercasem să-i scriu o scrisoare lui Doreen, în West Virginia, ca să o întreb dacă
puteam să vin să stau cu ea şi poate să-mi iau o slujbă la colegiul ei, să servesc la mese sau ceva de
genul ăsta.
Dar cînd am luat pixul, mîna mea a făcut nişte litere mari, spasmodice, ca acelea ale unui copil, şi
rîndurile alunecau în jos pe pagină, de la stînga la dreapta, aproape în diagonală, de parcă ar fi fost nişte