Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Nu, n-are cum să fie prea grea, din moment ce o fată a luat zece curat.
— Cine? Spuneţi-ne! îl rugară ele, dar acesta clătină din cap şi nu spuse nimic.
În schimb, îmi aruncă mie, cu dulceaţă, un zîmbet complice.
Aşa mi-a venit ideea să mă sustrag de la semestrul următor de chimie. Luasem eu un zece curat la
fizică, dar eram cuprinsă de panică. Fizica mă îmbolnăvise tot timpul cît o învăţasem. Nu suportam
ideea asta de a reduce totul la numere şi litere. În locul formelor de frunze şi al diagramelor mărite cu
găurile prin care respiră frunzele şi-n locul unor cuvinte fascinante gen caroten sau xantofilă, pe tablă
erau scrise acum formulele astea hidoase, înghesuite, cu litere în formă de scorpion, mîzgălite cu creta
roşie, specială, a domnului Manzi.
Ştiam că la chimie va fi şi mai rău, pentru că văzusem un tabel uriaş atîrnat în laboratorul de
chimie, cu nouăzeci şi ceva de elemente, şi toate cuvintele perfect în regulă, gen aur sau argint sau
cobalt sau aluminiu, erau prescurtate la nişte abrevieri urîte şi cu diferite numere zecimale după ele.
Dacă trebuia să-mi storc creierii cu încă o serie de treburi din astea, înnebuneam. O luam razna
definitiv. Numai printr-un oribil efort de voinţă reuşisem să mă tîrăsc pînă la capătul primului semestru.
Aşa că m-am dus la decana de an cu un plan isteţ.
Planul era că aveam nevoie de timp ca să fac un curs despre Shakespeare, avînd în vedere că
specializarea mea era, pînă la urmă, literatura engleză. Ştia şi ea la fel de bine ca mine că aveam să iau
din nou un zece curat la cursul de chimie, aşa că mai avea vreun rost să dau examenul? De ce nu puteam
să mă duc la ore, pur şi simplu, să ascult şi să asimilez, fără să fie vorba de examene sau de note? Era o
chestie de onoare, între oameni de bun simţ, şi fondul conta mai mult decît forma, iar notele erau oricum
o chestie oarecum aiurea – nu-i aşa? – cînd ştiai că o să iei întotdeauna zece. Planul meu era susţinut de
faptul că în programa pentru anii următori se renunţase la al doilea an obligatoriu de ştiinţe reale, aşa că,
oricum, anul meu era ultimul care îndura vechea programă.
Domnul Manzi era perfect de acord cu planul meu. Cred că îl flata faptul că îmi plăceau cursurile
lui atît de mult, încît eram dornică să vin nu pentru vreun interes material cum ar fi creditele sau un
zece, ci pentru pura frumuseţe a chimiei în sine. Mi se părea foarte ingenios din partea mea că
propusesem să mă duc la cursul de chimie chiar şi după ce mă transferasem la cel despre Shakespeare.
Era un gest destul de inutil şi făcea să pară că pur şi simplu nu suportam ideea de a renunţa la chimie.
Normal, n-aş fi reuşit cu schema asta dacă n-aş fi luat zecele acela la început. Şi, dacă decana mea
de an ar fi ştiut cît eram de speriată şi de deprimată şi cît de serios mă gîndeam la alte soluţii disperate –
de exemplu, să-mi iau o scutire medicală în care să scrie că nu eram în stare să fac chimie, că formulele
mă ameţeau şi aşa mai departe –, pun pariu că nu m-ar fi ascultat nici o clipă, ci m-ar fi obligat să mă
duc la curs, orice-ar fi.
Întîmplarea a făcut ca petiţia mea să fie aprobată de consiliul profesoral, iar decana mea de an mi-a
spus mai tîrziu că mai mulţi profesori fuseseră impresionaţi de ea. O consideraseră un pas important în
maturizarea mea intelectuală.