Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Mole s-a tot întors spre noi, uitîndu-se chiorîş şi făcînd zgomote urîte, ca nişte grohăituri.
Negrul se întorsese şi începuse să adune farfuriile goale ale celor care nu apucaseră încă să-şi pună
fasole.
— Încă n-am terminat, i-am spus. Ai putea să aştepţi.
— Mamă, mamă!
Negrul şi-a căscat ochii, mirîndu-se în batjocură. S-a uitat în jur. Asistenta încă nu se întorsese,
după ce plecase ca s-o încuie pe doamna Mole. Negrul mi-a făcut o plecăciune impertinentă.
— Prinţesa-pe-Mazăre, mi-a spus în barbă.
Am ridicat capacul de pe a doua strachină şi-am dezvelit un ghem de macaroane, reci ca un sloi şi
lipite unele de altele într-o pastă lipicioasă. A treia şi ultima strachină era plină ochi cu fasole boabe.
Acum, ştiam foarte bine că nu se servesc două feluri de fasole împreună la o masă. Fasole şi
morcovi sau fasole şi mazăre poate, dar niciodată fasole şi fasole. Negrul încerca pur şi simplu să vadă
cît puteam să îndurăm.
Asistenta s-a întors şi negrul s-a retras la distanţă. Am mîncat cît am putut din fasolea boabe. Apoi
m-am ridicat de la masă, trecînd în partea în care asistenta nu mă putea vedea de la brîu în jos, şi m-am
dus în spatele negrului, care aduna farfuriile murdare. Mi-am luat avînt cu piciorul şi i-am tras un şut
tare, ascuţit, în gambă.
Negrul a sărit înapoi schelălăind şi şi-a holbat ochii la mine.
— O, domniţă, o, domniţă! a gemut el, frecîndu-şi piciorul. Nu trebuia să faceţi aşa ceva, nu
trebuia, chiar nu trebuia!
— Asta-i pentru tine, i-am spus şi l-am privit în ochi.
— Nu vrei să te dai jos din pat azi?
— Nu.
M-am cuibărit şi mai adînc în pat şi mi-am tras cearşaful pînă peste cap. Apoi am ridicat un colţ al
cearşafului şi am privit afară. Asistenta scutura termometrul pe care tocmai mi-l scosese din gură.
— Vezi, e normală.
Mă uitasem la termometru înainte să vină ea să-l ia, aşa cum făceam întotdeauna.
— Vezi, e normală, pentru ce mi-o tot iei?
Îmi venea să-i spun că dacă ar fi fost ceva în neregulă cu trupul meu, ar fi fost bine, aş fi preferat să
fie ceva în neregulă cu trupul meu, orice, decît să fie ceva în neregulă la mine-n cap, dar ideea părea atît
de încîlcită şi de obositoare, că n-am mai spus nimic. Pur şi simplu m-am băgat mai adînc sub pături, ca
într-o vizuină.
Apoi, prin cearşaf, am simţit o presiune vagă, enervantă, pe picior. Am scos capul şi m-am uitat.
Asistenta îşi pusese tava cu termometre la mine pe pat şi acum era întoarsă cu spatele şi lua pulsul
persoanei care stătea alături, în locul doamnei Tomolillo.