Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

agăţate de ele şi cuburile de gheaţă făcură un clinchet suav cînd Lenny ni le înmînă. Apoi muzica se
stinse uşor şi se auzi vocea lui Lenny anunţînd următorul loc în top.
— Ce chestie să te auzi vorbind, nu?
Privirea lui Lenny poposi asupra mea.
— Frankie şi-a luat tălpăşiţa şi-ai rămas singură. Ar trebui să-mi chem un prieten.
— Nu-i nimic, i-am spus. Nu trebuie să chemi pe nimeni.
Nu voiam să fiu prea directă şi să-i cer pe cineva cu vreo şapte numere mai mare decît Frankie.
Lui Lenny păru să i se ia o piatră de pe inimă.
— Să nu te superi. N-aş vrea să fiu rău cu o prietenă a lui Doreen.
Îi trase lui Doreen un zîmbet larg.
— Nu-i aşa, dulceaţă?
Îi întinse o mînă lui Doreen şi, fără nici o vorbă, începură să danseze frenetic, cu paharele încă în
mîini.
Stăteam cu picioarele încrucişate pe unul dintre paturi şi încercam să am o mutră pioasă şi
indiferentă, ca un om de afaceri pe care îl văzusem odată privind o dansatoare din buric algeriană, dar
de îndată ce m-am rezemat de perete, sub iepurele împăiat, patul a-nceput să se rostogolească spre
cameră, aşa că am ajuns să mă aşez pe blana de urs şi să mă reazem de pat.
Băutura mea era udă şi deprimantă. Cu fiecare înghiţitură pe care o luam, gustul aducea tot mai
mult a apă moartă. Pe la mijloc paharul avea desenat un lasou roz cu picăţele galbene. Am băut pînă la
vreo doi centimetri sub lasou şi-am stat un pic şi, cînd m-am dus să mai iau o gură, lichidul urcase iar la
nivelul lasoului.
Aerul bubui cu vocea lui Lenny:
— De ce oare, de ce oare, am plecat noi din Wyoming?
Dansul frenetic al celor doi nu se oprea nici în pauza dintre piese. Am simţit cum mă micşorez din
ce în ce mai mult, pînă ce n-am mai fost decît un punct negru pe fundalul acela cu covoare albe şi roşii
şi lambriuri de brad. Mă simţeam ca o gaură în pămînt.
E ceva demoralizator în a-i privi pe doi oameni care sînt din ce în ce mai în limbă unul după altul,
mai ales atunci cînd eşti singura persoană în plus din încăpere.
E ca şi cum ai privi Parisul dintr-o garnitură de tren care se îndreaptă în direcţia opusă – cu fiecare
secundă, oraşul se face din ce în ce mai mic, dar ai senzaţia că tu eşti din ce în ce mai mic şi din ce în ce
mai singur, îndepărtîndu-te în grabă de toate luminile alea şi de toată distracţia, cu un milion de
kilometri pe oră.
Mai tot timpul Lenny şi Doreen se ciocneau unul de altul şi se pupau şi-apoi se-ntindeau să mai ia o
gură bună din pahare şi iar erau unul peste altul. Mă gîndeam să mă-ntind pe blana de urs şi să trag un
pui de somn pînă cînd Doreen o avea chef să meargă la hotel.
Atunci Lenny scoase un răget teribil. M-am ridicat în capul oaselor. Doreen se ţinea cu dinţii de