Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

cu bulbuci. Nu era genul de ploaie plăcută care te curăţă de toate, ci soiul de ploaie pe care-mi închipui
că-l întîlneşti în Brazilia. Cădea direct din cer, cu picături mari cît nişte farfurioare de cafea, şi lovea
trotuarele fierbinţi cu un sfîrîit care isca nori de abur contorsionaţi pe asfaltul lucios, întunecat.
Dorinţa mea ascunsă de a-mi petrece după-amiaza singură în Central Park se stinse în uşile turnante
de la Ladies’ Day, care se roteau ca un bătător de ouă. M-am trezit scuipată afară prin ploaia călduţă
pînă în peştera obscură, palpitîndă, a unui taxi, cu Betsy şi Hilda şi Emily Ann Offenbach, o fetiţă
afectată, cu un coc roşcat, care avea un bărbat şi trei copii în Teaneck, New Jersey.
Filmul era foarte slăbuţ. În rolurile principale erau o fată blondă şi drăguţă care semăna leit cu June
Allyson, dar de fapt era altcineva, şi o fată brunetă şi sexy care semăna cu Elizabeth Taylor, dar era şi ea
altcineva, şi doi tăntălăi imenşi, cu umeri laţi, cu nume gen Rick şi Gil.
Era o idilă fotbalistică şi era în Tehnicolor.
Urăsc Tehnicolorul. Toată lumea dintr-un film Tehnicolor pare să se simtă obligată să poarte un
costum în culori aprinse în fiecare scenă nouă şi să pozeze ca o marionetă, cu un pîlc de arbori foarte
verzi, cu un lan de grîu foarte galben sau cu un ocean foarte albastru întinzîndu-se kilometri întregi în
fiecare direcţie.
Cea mai mare parte din acţiunea acestui film se petrecea în tribunele stadionului, cu cele două fete
făcînd cu mîna şi aclamînd, îmbrăcate în costume elegante, cu crizanteme mari cît căpăţînile de varză la
revere, sau într-o sală de bal, unde fetele ţîşneau pe ringul de dans cu iubiţii lor, în rochii ca acelea din
Pe aripile vîntului, şi apoi se duceau pe furiş la toaletă, unde-şi spuneau lucruri tăioase şi răutăcioase
una alteia.
În cele din urmă mi-am dat seama că fata cea drăguţă avea să se combine cu eroul fotbalist drăguţ,
iar fata cea sexy avea să rămînă singură, pentru că bărbatul pe care-l chema Gil voise tot timpul doar o
amantă, nu o soţie, şi acum o ştergea de unul singur în Europa.
Cam în acest moment am început să mă simt aiurea. M-am uitat împrejur la toate rîndurile de capete
mici şi concentrate, cu aceeaşi strălucire argintie pe faţă şi aceeaşi umbră întunecată pe ceafă: arătau
nici mai mult, nici mai puţin, decît ca o grămadă de lunatici.
Simţeam că sînt într-un mare pericol de a borî. Nu ştiam ce-mi cauzează durerea de stomac: filmul
oribil sau tot caviarul pe care-l mîncasem.
— Mă duc înapoi la hotel, i-am şoptit lui Betsy prin semiîntuneric.
Betsy se holba la ecran, extrem de concentrată.
— Nu te simţi bine? îmi şopti, de-abia mişcîndu-şi buzele.
— Nu, i-am spus. Mă simt ca dracu’.
— Şi eu la fel. Vin cu tine.
Ne-am ridicat din scaune şi-am spus Scuzaţi Scuzaţi Scuzaţi pînă la capătul rîndului nostru, în timp
ce oamenii bombăneau şi ne şuşuiau şi-şi trăgeau cizmele de cauciuc şi umbrelele ca să ne lase să
trecem şi eu am călcat pe cît mai multe picioare am putut, pentru că în felul ăsta reuşeam să nu mă