Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

machiate atent, iar cîteva dintre ele erau măritate. Unele fuseseră la cumpărături în oraş, iar altele
ieşiseră ca să-şi viziteze prietenii, şi tot timpul cît a ţinut cina şi-au pasat una alteia glumele astea
personale.
— L-aş suna pe Jack, a spus o femeie pe care o chema DeeDee, dar mi-e teamă că nu-i acasă. Ştiu
totuşi foarte bine unde l-aş putea suna şi sigur ar fi acolo.
Blonda scundă şi sprintenă de la masa mea a rîs.
— Astăzi aproape că l-am adus pe doctorul Loring unde voiam.
Şi-a căscat ochii mari şi albaştri, ca o păpuşică.
— Nu m-ar deranja să-l dau pe bătrînul Percy la schimb cu un model nou.
În celălalt capăt al camerei, Joan îşi înfuleca şunca şi roşiile coapte cu mare poftă. Părea să se simtă
în largul ei printre femeile astea, iar pe mine mă trata cu răceală, cu un surîs dispreţuitor, ca pe o
cunoştinţă ştearsă şi inferioară.
Mă dusesem la culcare imediat după cină, dar după aceea auzisem muzica de pian şi mi le
închipuisem pe Joan şi pe DeeDee şi pe Loubelle, blonda, şi pe toate celelalte rîzînd şi bîrfindu-mă pe la
spate, în sufragerie. Probabil îşi spuneau ce groaznic era să aibă oameni ca mine în Belsize şi că ar fi
trebuit să fiu de fapt în Wymark.
M-am hotărît să pun capac discuţiei lor maliţioase.
Punîndu-mi pătura lejer pe umeri, ca pe un şal, am luat-o în jos pe hol, către locul de unde veneau
lumina şi zgomotele vesele.
Tot restul serii am ascultat-o pe DeeDee zdrăngănind nişte compoziţii de-ale ei la pianul cu coadă,
în timp ce restul femeilor stăteau pe-acolo, jucînd bridge sau sporovăind, exact aşa cum ar fi făcut într-o
cameră de cămin studenţesc, doar că majoritatea erau trecute cu zece ani de vîrsta studenţiei.
Una dintre ele, o femeie solidă, înaltă şi căruntă, cu o voce bubuitoare, de bas, pe care o chema
doamna Savage, fusese la Vassar. Mi-am dat seama imediat că era o femeie din lumea bună, pentru că
nu vorbea decît despre debutante. Se pare că avea două sau trei fete, care în acel an aveau să fie toate
debutante în înalta societate, numai că ea le dăduse peste cap petrecerea de debutante, internîndu-se la
azil.
DeeDee avea un cîntec intitulat „Lăptarul“ şi toată lumea îi spunea că ar trebui să-l publice, că ar fi
fost un succes. Mai întîi mîinile îi galopau pe clape o melodioară, de parcă s-ar fi auzit copitele unui
ponei mergînd agale, şi apoi intra o altă melodie, de parcă ar fi fluierat lăptarul, iar apoi cele două
melodii continuau împreună.
— Foarte drăguţ, am spus pe un ton jovial.
Joan stătea rezemată de colţul pianului şi răsfoia ultimul număr al unei reviste de modă, iar DeeDee
se uita în sus la ea şi zîmbea, de parcă ele două ar fi împărtăşit un secret.
— A, Esther, a spus atunci Joan, ridicînd revista. Asta nu eşti tu?
DeeDee se opri din cîntat.