Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

York-ul ca pe propria-i maşină.
Numai că eu nu mînam nimic, nici măcar pe mine însămi. Ricoşam aşa, dintr-un loc în altul, de la
hotel la lucru şi-apoi pe la petreceri şi de la petreceri la hotel şi înapoi la lucru, ca un troleibuz ameţit.
Probabil c-ar fi trebuit să fiu încîntată, aşa cum erau aproape toate celelalte fete, dar eu nu izbuteam să
am vreo reacţie. Mă simţeam inertă şi pustie, aşa cum se simte, probabil, miezul unei tornade, mişcînduse
plictisit în centrul harababurii din jur.
Eram în total douăsprezece la hotel.
Toate cîştigaserăm un concurs al unei reviste de modă, scriind eseuri şi nuvele şi poezii şi reclame
de modă, şi primiserăm ca premiu o slujbă în New York pe timp de-o lună, cu toate cheltuielile plătite şi
cu grămezi de gratuităţi în dar, cum ar fi bilete la spectacole de balet şi invitaţii la prezentări de modă şi
coafuri la saloane celebre şi scumpe şi ocazii de a întîlni personalităţi din domeniile care ne interesau pe
noi şi sfaturi în legătură cu tipul nostru anume de ten.
Mai am şi-acum trusa de machiaj pe care am primit-o, făcută pentru o brunetă cu ochi căprui: un
dreptunghi alungit de rimel maro, cu o perie minusculă, şi un recipient rotund cu fard de pleoape
albastru, mare cît să-ţi încapă vîrful degetului înăuntru, şi trei rujuri de buze cu nuanţe de la roşu la roz,
toate încastrate în micuţa cutie poleită, cu oglindă pe o parte. Şi mai am un toc de ochelari din plastic
alb, împodobit cu scoici şi paiete colorate şi cu o stea-de-mare din plastic verde, cusută de capac.
Îmi dădeam seama că primeam toate stivele astea de cadouri pentru că era un fel de reclamă gratuită
pentru firmele implicate, dar nu-mi dădea mîna să fiu arogantă. Îmi plăceau la nebunie toate darurile cu
care ne copleşeau. Multă vreme după aceea le-am ţinut ascunse, dar mai apoi, cînd mi-am revenit, le-am
scos la iveală şi le mai am şi acum prin casă. Mai folosesc din cînd în cînd rujurile şi chiar săptămîna
trecută am tăiat steaua- de-mare de pe tocul de ochelari şi i-am dat-o bebeluşului să se joace cu ea.
Deci eram douăsprezece la hotel, în aceeaşi aripă şi pe acelaşi etaj, în camere pentru o singură
persoană, a căror înşiruire îmi amintea de dormitoarele din cămin, de la facultate. Nu era un hotel
obişnuit – adică un hotel unde sînt şi femei, şi bărbaţi, laolaltă, pe acelaşi etaj.
Hotelul ăsta – Amazon îi zicea – era numai pentru femei. Majoritatea erau fete de vîrsta mea, cu
părinţi bogaţi care voiau să se asigure că, acolo unde locuiesc, fetele lor sînt ferite de bărbaţi şi de
amăgirile acestora; şi toate ori erau la şcoli elitiste pentru secretare, gen Katy Gibbs, unde trebuiau să
vină la cursuri cu pălărie şi ciorapi de mătase şi mănuşi, ori tocmai terminaseră o şcoală gen Katy Gibbs
şi erau secretare de directori, ori pur şi simplu trăgeau mîţa de coadă prin New York, aşteptînd să se
mărite cu cine ştie ce bărbat de succes.
Mie fetele astea îmi păreau teribil de plictisite. Le vedeam pe terasa de pe acoperişul hotelului cum
stăteau la soare, căscau şi-şi dădeau unghiile cu ojă, se străduiau să-şi păstreze bronzul tropical şi arătau
plictisite de moarte. Am vorbit cu una dintre ele: se plictisise de iahturi şi i se urîse de atîta zburat de
colo colo cu avionul şi se săturase de atîta schi în Elveţia de Crăciun şi i se acrise de bărbaţii din