Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

balul şi pajiştea cu un singur greier.
Nu ştiam unde sînt, dar era undeva în suburbiile înstărite ale New York-ului.
Marco scoase un trabuc subţire şi o brichetă de argint în formă de glonte. Îşi puse trabucul între
buze şi se aplecă asupra flăcării plăpînde. Chipul lui, cu umbre exagerate şi cu faţete de lumină, avea
ceva străin şi îndurerat. Parcă era un refugiat.
L-am privit.
— De cine eşti îndrăgostit? l-am întrebat apoi.
Un timp, Marco n-a spus nimic. Şi-a deschis doar gura şi a scos un inel de fum albastru, vaporos.
— Perfect! a rîs el.
Inelul se lărgi şi se destrămă, palid ca o stafie în aerul întunecat.
Apoi spuse:
— Sînt îndrăgostit de verişoara mea.
N-am fost surprinsă.
— De ce nu te însori cu ea?
— Imposibil.
— De ce?
Marco ridică din umeri.
— E verişoara mea primară. O să fie călugăriţă.
— E frumoasă?
— Nu-i nimeni ca ea.
— Ea ştie că o iubeşti?
— Desigur.
Am făcut o pauză. Obstacolul îmi părea ireal.
— Dacă o iubeşti pe ea, am spus, o să iubeşti pe altcineva într-o bună zi.
Marco îşi strivi trabucul cu piciorul.
Pămîntul se înălţă şi mă lovi cu un şoc slab. Noroiul mi se vînzolea printre degete. Marco aşteptă
pînă ce am apucat să mă ridic pe jumătate. Apoi îşi puse amîndouă mîinile pe umerii mei şi mă trînti
înapoi.
— Rochia mea…
— Rochia ta!
Noroiul curgea şi mi se lipea de omoplaţi.
— Rochia ta!
Faţa lui Marco se coborî ca un nor asupra mea. Cîţiva stropi de salivă îmi stropiră buzele.
— Rochia ta e neagră şi noroiul e tot negru.
Apoi se aruncă peste mine de parcă ar fi vrut să-şi macine trupul prin mine şi să şi-l amestece cu
pămîntul.