Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

cataramă cureaua pe care erau puse şi care-mi tăia fruntea şi îmi dădu să muşc o sîrmă.
Am închis ochii.
A urmat o tăcere scurtă, ca şi cum ai trage aer în piept.
Apoi ceva s-a aplecat şi m-a cuprins şi m-a scuturat de parcă ar fi fost sfîrşitul lumii. Uiii-ii-ii-ii-ii
ţiuia prin aerul brăzdat de lumini albastre şi, cu fiecare fulger, o imensă zdruncinătură mă ciomăgea,
pînă cînd am crezut că o să-mi crape oasele şi-o să curgă seva din mine ca dintr-o plantă ruptă.
M-am întrebat care era lucrul acela oribil pe care-l făcusem.
Stăteam într-un scaun de răchită, ţinînd un pahar mic de cocteil cu suc de roşii. Ceasul îmi fusese
pus la loc pe încheietură, dar arăta ciudat. Atunci mi-am dat seama că fusese prins cu susul în jos.
Simţeam poziţionarea nefamiliară a agrafelor la mine în păr.
— Cum te simţi?
O lampă veche de metal, cu picior, ieşi la suprafaţă în mintea mea: una dintre puţinele relicve din
biroul tatălui meu, acoperită de un clopot de cupru care ţinea becul şi din care un fir uzat, vărgat, cobora
pe toată lungimea suportului de metal pînă la o priză din perete.
Într-o zi m-am hotărît să mut lampa asta de lîngă patul mamei pînă la biroul meu, în celălalt capăt al
camerei. Firul avea să fie destul de lung, aşa că nu l-am scos din priză. Am încleştat ambele mîini în
jurul corzii şi al firului uzat şi-am strîns tare.
Apoi ceva a ţîşnit din lampă, ca un fulger albastru, şi m-a scuturat pînă cînd mi-au clănţănit dinţii
şi-am încercat să-mi iau mîinile, dar erau înţepenite, şi am ţipat sau mi-a fost smuls un ţipăt din gîtlej,
căci nu l-am recunoscut, dar l-am auzit cum se avîntă şi vibrează în aer ca un spirit smuls de corp cu
violenţă.
Apoi mîinile mi s-au eliberat cu o smucitură şi-am căzut pe spate pe patul mamei mele. O gaură
mică, parcă înnegrită cu creionul chimic, se adîncea în centrul palmei mele stîngi.
— Cum te simţi?
— Bine.
Dar nu era adevărat. Mă simţeam groaznic.
— La ce colegiu zici că erai?
I-am spus ce colegiu era.
— Ah!
Chipul doctorului Gordon se lumină cu un surîs lent, aproape tropical.
— Aveau o unitate WAC acolo, nu-i aşa, în timpul războiului?
Mama avea încheieturile degetelor albe ca oasele, de parcă i s-ar fi dus pielea de pe ele în ora cît
aşteptase. S-a uitat peste mine spre doctorul Gordon şi acesta probabil că i-a făcut un semn din cap sau
i-a zîmbit, căci faţa i s-a relaxat.