Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Unsprezece
CAMERA DE AŞTEPTARE A DOCTORULUI GORDON era liniştită şi bej.
Pereţii erau bej, covoarele erau bej, scaunele şi canapelele capitonate erau bej. Nu erau oglinzi şi
nici tablouri, doar diplome în latină de la diferite şcoli de medicină, atîrnate ici şi colo pe pereţi, cu
numele doctorului Gordon pe ele. Ferigi sinuoase de-un verde pal şi frunze zimţate de-un verde mult
mai întunecat umpleau vasele de ceramică pe tot felul de măsuţe, de jur-împrejurul încăperii.
La început m-am întrebat de ce camera îmi inspira atîta siguranţă. Apoi mi-am dat seama de ce:
pentru că nu avea geamuri.
Aerul condiţionat mă făcea să tremur.
Încă mai purtam bluza albă şi fusta tiroleză de la Betsy. Erau cam ponosite acum, avînd în vedere că
nu le spălasem deloc în cele trei săptămîni de cînd venisem acasă. Bumbacul îmbibat de sudoare emana
un miros stătut, dar prietenos.
Nu mă spălasem nici pe cap de trei săptămîni.
Nu dormisem de şapte nopţi.
Mama îmi spunea că trebuie să fi dormit, că era imposibil să nu fi dormit în tot acel timp, dar dacă
dormisem, dormisem cu ochii larg deschişi, căci urmărisem cursul verde, luminos, al acului secundar şi
al acului minutar şi al acului orar al ceasului de pe noptieră în cercurile şi semicercurile lor, în fiecare
noapte, timp de şapte nopţi, fără să-mi scape vreo secundă sau vreun minut sau vreo oră.
Motivul pentru care nu-mi spălasem hainele şi nici părul era pentru că mi se părea o tîmpenie.
Vedeam cum zilele anului se desfăşoară ca o înşiruire de cutii albe, strălucitoare, şi ceea ce separa o
cutie de alta era somnul, ca o umbră neagră. Doar că pentru mine lunga perspectivă a umbrelor care
delimitau o cutie de următoarea se frînsese dintr-odată şi nu mai vedeam decît zi după zi după zi,
strălucind orbitor înaintea mea, ca un bulevard alb şi lat, de-o nesfîrşită dezolare.
Părea o tîmpenie să mă spăl într-o zi, cînd ar fi trebuit să mă spăl din nou chiar în ziua următoare.
Oboseam numai cînd mă gîndeam la asta.
Voiam să fac fiecare lucru o dată pentru totdeauna şi să isprăvesc cu el.
Doctorul Gordon învîrtea între degete un creion de argint.
— Mama ta îmi spune că eşti supărată.
M-am cuibărit în scaunul de piele cavernos şi m-am uitat la doctorul Gordon de-a latul unui pogon
de birou foarte lustruit.
Doctorul Gordon aştepta. Bătea cu creionul – tac, tac, tac – în cîmpul de sugativă, verde şi îngrijit.
Genele îi erau atît de lungi şi de dese, că păreau artificiale. Trestii negre de plastic mărginind două
iazuri verzi, glaciale.
Trăsăturile doctorului Gordon erau atît de perfecte, încît era aproape frumos.