Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— O să mai stau aici, la soare, pe banca asta din parc, doar cinci minute după ceasul de pe clădirea
de colo, mi-am spus, şi după aceea o să mă duc undeva şi o s-o fac.
Mi-am convocat micul cor de voci.
Spune-mi, Esther, munca ta nu te interesează?
Ştii, Esther, ai exact structura unui nevrotic sadea.
N-o să ajungi nicăieri în felul ăsta, n-o să ajungi nicăieri în felul ăsta, n-o să ajungi nicăieri în felul
ăsta.
Odată, într-o noapte fierbinte de vară, îmi petrecusem o oră sărutînd un student de la Yale, păros, cu
siluetă de maimuţă, pentru că îmi era milă de el, aşa era de urît. Cînd am terminat, mi-a spus:
— Te-am clasat, păpuşă. La patruzeci de ani o să fii o mironosiţă.
„Declamator!“ mîzgălise profesorul meu de creaţie literară de la facultate pe o povestire de-a mea
intitulată Marele week-end.
Nu ştiam ce înseamnă declamator, aşa că am căutat cuvîntul în dicţionar.
Declamator, artificial, simulat.
N-o să ajungi nicăieri în felul ăsta.
Nu mai dormisem de douăzeci şi una de nopţi.
Mă gîndeam că lucrul cel mai minunat de pe lume trebuie să fie umbra, milioanele de forme
mişcătoare şi de fundături ale umbrei. Era umbră în sertarele de birou şi-n dulapuri şi-n geamantane, şi
umbră sub case şi sub pomi şi sub pietre, şi umbră îndărătul ochilor şi zîmbetelor oamenilor, şi umbră,
kilometri după kilometri după kilometri de umbră, pe partea pămîntului cufundată în noapte.
M-am uitat în jos, la cele două benzi de leucoplast de culoarea pielii, care formau o cruce pe gamba
piciorului meu drept.
În dimineaţa aceea începusem.
Mă încuiasem în baie şi umplusem cada cu apă caldă şi scosesem o lamă Gillette.
Cînd l-au întrebat pe un oarecare filozof roman cum voia să moară, acesta a spus că avea să-şi taie
venele într-o baie caldă. M-am gîndit că ar fi uşor: să stau întinsă în cadă şi să văd roşeaţa cum îmi
curge din încheieturi, şuvoi după şuvoi, prin apa limpede, pînă cînd mă cufundam în somn sub un val,
roşie şi ţipătoare ca macii.
Dar cînd a venit vremea să trec la acţiune, pielea de pe încheietura mea era aşa de albă şi de lipsită
de apărare, că n-am putut s-o fac. Era de parcă ceea ce voiam să omor nu era în pielea aceea sau în
pulsul subţire şi albastru care tresălta sub degetul meu mare, ci în altă parte, într-un loc mai adînc, mai
ascuns, mai greu de atins.
Trebuiau două mişcări. O încheietură, apoi cealaltă. Trei mişcări, dacă puneai la socoteală şi
trecerea lamei dintr-o mînă în alta. Apoi trebuia să intru în cadă şi să mă întind.
M-am pus în faţa dulăpiorului cu medicamente. Dacă mă uitam în oglindă în timp ce o făceam, ar fi
fost de parcă m-aş fi uitat la altcineva, dintr-o carte sau dintr-o piesă.