Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Douăzeci
UN STRAT NOU DE ZĂPADĂ acoperea ca o pătură terenurile azilului – nu o fulguială de
Crăciun, ci o revărsare de ianuarie, cît un stat de om, din aceea care blochează şcolile şi birourile şi
bisericile şi lasă, pentru o zi sau mai multe, o foaie albă, curată, în locul notiţelor din agendă şi al
calendarelor.
Peste o săptămînă, dacă treceam de interviul cu medicii din consiliul director, maşina mare şi
neagră a Philomenei Guinea avea să mă ducă spre vest şi să mă depoziteze la porţile de fier forjat ale
colegiului meu.
Inima iernii!
Statul Massachusetts avea să fie cufundat într-un calm împietrit. Mi-am imaginat satele ninse, ca un
tablou de Grandma Moses 1 : întinderile de ţinut mlăştinos clănţănind din papura uscată, bălţile unde
broaştele şi somnul pitic visau sub pătura de gheaţă şi pădurile tremurînde.
Dar sub întinderea plană, amăgitor de curată şi de netedă, topografia era aceeaşi şi în loc de San
Francisco sau de Europa sau de Marte aveam să aflu vechiul peisaj: rîul, ramul, dealul. Într-un fel, părea
un lucru destul de neînsemnat să continuu, după o întrerupere de şase luni, de unde mă oprisem atît de
violent.
Evident, toată lumea avea să ştie despre mine.
Doctoriţa Nolan îmi spusese, fără menajamente, că o grămadă de oameni aveau să se poarte cu
mine cu mănuşi sau chiar să mă evite, ca pe un lepros cu clopoţel. Îmi veni în minte chipul mamei mele
– palid, plin de reproşuri – la prima şi ultima ei vizită la azil de cînd împlinisem douăzeci de ani. O fiică
într-un azil! Îi făcusem ei asta! Totuşi, era evident că se hotărîse să mă ierte.
— O să continuăm de unde-am rămas, Esther, îmi spusese cu zîmbetul ei dulce, de martir. O să ne
purtăm de parcă toate astea ar fi fost un vis urît.
Un vis urît.
Pentru persoana de sub clopotul de sticlă, pasivă şi-mpietrită ca un copil mort, lumea însăşi e visul
urît.
Un vis urît.
Îmi aminteam tot.
Îmi aminteam cadavrele şi pe Doreen şi povestea cu smochinul şi diamantul lui Marco şi pe
marinarul de pe esplanadă şi pe asistenta saşie a doctorului Gordon şi termometrele sparte şi pe negrul
cu cele două feluri de fasole şi cele zece kilograme pe care le-am pus de la insulină şi stînca bombată
între mare şi cer, ca un craniu gri.
Poate că uitarea, ca un fel de zăpadă, avea să le amorţească şi să le acopere.
Dar făceau parte din mine. Acesta era peisajul meu.