Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

cu luminile ei albe şi roşii în mişcare şi luminile podurilor al căror nume nu-l ştiam.
Tăcerea mă deprima. Nu era tăcerea tăcerii. Era tăcerea mea.
Ştiam foarte bine că maşinile fac zgomot şi că oamenii din ele şi de după ferestrele luminate ale
clădirilor fac un zgomot şi că fluviul face un zgomot, dar nu auzeam nimic. Oraşul îmi atîrna la geam,
plat ca un afiş, pîlpîind şi scînteind, dar putea la fel de bine nici să nu fie acolo, la cît de mult mă ajuta.
Telefonul alb, ca de porţelan, de lîngă pat m-ar fi putut conecta cu lucrurile, dar acesta stătea
nemişcat, împietrit ca un cap de mort. Am încercat să mă gîndesc la oamenii cărora le dădusem numărul
meu de telefon, ca să fac o listă cu toate telefoanele posibile pe care le-aş fi putut primi, dar nu-mi venea
în cap decît că-i dădusem numărul mamei lui Buddy Willard, ca să i-l dea unui translator pe care-l ştia
la ONU.
Am scos un hohot de rîs scurt şi sec.
Îmi şi închipuiam cu ce translator mi-ar fi făcut cunoştinţă doamna Willard, cînd de fapt ea spera să
mă mărit cu Buddy, care se trata acum de tuberculoză undeva în nordul statului New York. Mama lui
Buddy chiar aranjase ca eu să primesc o slujbă de chelneriţă la sanatoriul de TBC în vara aceea, ca să nu
fie Buddy singur. Ea şi Buddy nu puteau pricepe de ce, în loc de asta, alesesem să vin la New York.
Oglinda de deasupra biroului meu părea uşor deformată şi mult prea argintie. Chipul din ea semăna
cu oglindirea dintr-o bilă de amalgam a dentistului. M-am gîndit să mă strecor în aşternuturi şi să încerc
să dorm, dar asta era de parcă aş fi înghesuit o scrisoare soioasă şi mîzgălită într-un plic nou şi curat, aşa
că nu mă tenta. M-am hotărît să fac o baie fierbinte.
Probabil că sînt destule lucruri pe care o baie fierbinte nu le rezolvă, dar eu nu ştiu prea multe. Cînd
sînt tristă că voi muri sau nervoasă că nu pot să dorm sau cînd sînt îndrăgostită de cineva pe care nu-l
voi vedea o săptămînă, mă prăbuşesc cam pînă pe-aici şi-apoi îmi spun:
— Mă duc să fac o baie fierbinte.
Cînd sînt în baie, meditez. Apa trebuie să fie foarte fierbinte, aşa de fierbinte că abia poţi să-ţi bagi
piciorul în ea. Apoi te scufunzi, centimetru cu centimetru, pînă cînd apa îţi ajunge la gît.
Îmi amintesc tavanele de deasupra fiecărei căzi în care m-am întins. Îmi amintesc textura tavanelor
şi crăpăturile şi culorile şi punctele de igrasie şi corpurile de iluminat. Îmi amintesc şi căzile: cele de
modă veche, cu picioare de grifon, şi cele moderne, în formă de sicriu, şi cele extravagante, de marmură
roz, dînd spre un eleşteu interior, şi-mi amintesc forma şi dimensiunile robinetelor şi diferitele suporturi
pentru săpun.
Cînd sînt într-o baie fierbinte, sînt eu însămi mai mult ca niciodată.
Am zăcut în cada aceea de la etajul şaptesprezece al acelui hotel pentru femei, sus, deasupra forfotei
New York-ului, aproape o oră şi-am simţit cum devin din nou pură. Nu cred în botez şi-n apele
Iordanului sau în alte chestii din astea, dar cred că pentru mine o baie fierbinte e cam totuna cu apa
sfinţită pentru oamenii religioşi.
Mi-am spus: