Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

bucle de sfoară stînd pe hîrtie şi cineva venise şi suflase în ele, încîlcindu-le.
Ştiam că nu pot trimite aşa o scrisoare, aşa că o rupsesem în bucăţele şi pusesem bucăţelele în
poşetă, alături de trusa mea de machiaj, în caz că psihiatrul cerea să le vadă.
Dar sigur că doctorul Gordon n-a cerut să le vadă, pentru că nu pomenisem de ele, şi începeam să
mă simt încîntată de isteţimea mea. Mă gîndeam că nu trebuie să-i spun decît ceea ce vreau şi că puteam
controla imaginea lui despre mine, ascunzînd una şi dezvăluind alta, în tot timpul cît el se credea aşa de
deştept.
Cîtă vreme am vorbit eu, doctorul Gordon şi-a ţinut capul plecat, de parcă s-ar fi rugat, şi singurul
sunet în afară de vocea monotonă, plată, era acel tac, tac, tac pe care-l făcea creionul doctorului Gordon
în acelaşi punct pe sugativa verde, ca un baston împotmolit.
Cînd am terminat, doctorul Gordon şi-a ridicat capul.
— La ce colegiu ai spus că eşti?
Nedumerită, i-am spus. Nu vedeam ce legătură avea colegiul.
— Ah!
Doctorul Gordon s-a lăsat pe spate în scaun, privind în aerul de deasupra umărului meu cu un
zîmbet nostalgic.
Mă gîndeam că urma să-mi spună diagnosticul şi că probabil îl judecasem în pripă şi cu asprime.
Dar el n-a spus decît:
— Îmi amintesc bine de colegiul tău. Am fost acolo în timpul războiului. Aveau o unitate WAC,
nu-i aşa? Sau era WAVES? 1
I-am răspuns că nu ştiu.
— Da, o unitate WAC, îmi amintesc acum. Am fost medicul lor înainte să fiu trimis peste ocean.
Măi, cei gaşcă frumuşică erau fetele alea!
Doctorul Gordon rîse.
Apoi, cu o mişcare lină, se ridică în picioare şi păşi spre mine, înconjurînd biroul. Nu eram sigură
ce vrea să facă, aşa că m-am ridicat şi eu în picioare.
Doctorul Gordon apucă mîna care atîrna în partea mea dreaptă şi o strînse.
— Atunci ne vedem săptămîna viitoare.
Ulmii bogaţi, planturoşi, făceau un tunel de umbră peste frontoanele de cărămidă galbenă şi roşie de
pe Commonwealth Avenue şi un tramvai îşi croia drum înspre Boston pe şinele subţiri, argintii. Am
aşteptat să treacă tramvaiul, apoi am traversat spre Chevroletul gri parcat vizavi.
Vedeam chipul mamei mele, îngrijorat şi palid ca o felie de lămîie, privindu-mă prin parbriz.
— Ei, ce-a zis?
Am tras uşa maşinii după mine. Nu s-a închis bine. Am împins-o şi-am mai tras-o o dată spre mine,
cu o trîntitură surdă.
— A zis că ne vedem săptămîna viitoare.