Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Ce zici, ai vrea să fii doamna Buddy Willard?
Simţeam o straşnică pornire să rîd.
Mă gîndeam cum întrebarea aceea m-ar fi făcut praf în orice clipă din acei cinci sau şase ani în care
îl adorasem pe Buddy Willard de la distanţă.
Buddy mă văzu că ezit.
— A, nu sînt în formă acum, ştiu, spuse el repede. Mai iau şi acum acid para-aminosalicilic şi încă
aş putea să-mi mai pierd o coastă-două, dar o să mă întorc la facultatea de medicină pînă-n toamnă. Cel
tîrziu în primăvara următoare.
— Cred c-ar trebui să-ţi spun ceva, Buddy.
— Ştiu, spuse Buddy aspru. Ai cunoscut pe cineva.
— Nu, nu-i vorba de asta.
— Atunci ce-i?
— N-o să mă mărit niciodată.
— Eşti nebună.
Buddy se însenină.
— O să te răzgîndeşti.
— Nu. M-am hotărît.
Dar Buddy avea în continuare o mutră veselă.
— Mai ţii minte, i-am spus, seara aceea cînd am făcut împreună autostopul înapoi spre colegiu,
după balul mascat?
— Ţin minte.
— Mai ţii minte cum m-ai întrebat unde aş vrea mai mult să locuiesc, la ţară sau la oraş?
— Şi tu ai spus…
— Şi eu am spus că voiam să trăiesc şi la ţară şi la oraş?
Buddy încuviinţă din cap.
— Şi tu, am continuat cu o forţă neaşteptată, ai rîs şi ai spus că aveam exact structura unui nevrotic
sadea şi că întrebarea aceea era dintr-un chestionar pe care îl făcuseşi la ora de psihologie în acea
săptămînă?
Surîsul lui Buddy se întunecă.
— Ei bine, aveai dreptate. Sînt nevrotică. N-aş putea să mă stabilesc niciodată la ţară sau la oraş.
— Ai putea să trăieşti între una şi alta, sugeră Buddy, încercînd să mă ajute. Aşa ai putea să te duci
uneori la oraş şi alteori la ţară.
— Păi şi ce-i aşa de nevrotic în asta?
Buddy nu răspunse.
— Ce? am strigat, gîndindu-mă: Nu poţi să-i menajezi pe oamenii ăştia bolnavi, e cel mai rău lucru
pentru ei, o să-i distrugă definitiv.