Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Nu, a răspuns marinarul. Niciodată.
M-am uitat la el cu coada ochiului. Nu părea să aibă o zi peste şaisprezece ani.
— Ai idee cîţi ani am? îl întrebai acuzator.
Marinarul îmi zîmbi mînzeşte.
— Habar n-am şi nici că-mi pasă.
Îmi trecu prin cap că marinarul ăsta era într-adevăr deosebit de arătos. Avea ceva nordic şi
feciorelnic. Acum, că eram aşa de slabă de minte, se părea că am succes la oameni curaţi şi frumoşi.
— Ei bine, am treizeci de ani, am spus şi-am aşteptat.
— Doamne, Elly, nu arăţi de atîta!
Marinarul mă strînse de şold.
Apoi îşi aruncă rapid privirea de la stînga la dreapta.
— Auzi, Elly, dacă mergem la treptele alea de acolo, sub monument, aş putea să te sărut.
În acel moment am observat o siluetă maronie, încălţată cu pantofi practici, maronii, fără toc,
mergînd agale pe esplanadă înspre mine. De la depărtare nu puteam distinge nici o trăsătură pe chipul
cît un degetar, dar am ştiut că este doamna Willard.
— Poţi să-mi spui, te rog, încotro e metroul? l-am întrebat pe marinar cu voce tare.
— Îm?
— Metroul care merge afară, la închisoarea de pe Deer Island?
Cînd ajungea la noi doamna Willard, trebuia să mă prefac că doar îi ceream îndrumări marinarului
şi că de fapt nu-l cunoşteam deloc.
— Ia-ţi mîinile de pe mine, am spus printre dinţi.
— Ei, Elly, care-i baiu’?
Femeia s-a apropiat şi a trecut de noi fără să arunce vreo privire sau să dea din cap şi bineînţeles că
nu era doamna Willard. Doamna Willard era la cabana ei din munţii Adirondack.
Am fixat cu o privire răzbunătoare spatele femeii care se îndepărta.
— Ei, Elly…
— Am crezut că-i cineva cunoscut, am spus. O doamnă blestemată de la orfelinatul ăsta din
Chicago.
Marinarul mă cuprinse din nou cu braţul.
— Adică n-ai nici mamă, nici tată, Elly?
— Nu.
Şi-am dat drumul la o lacrimă care părea pregătită. Aceasta lăsă o dîră fierbinte pe obrazul meu.
— Ei, Elly, nu plînge. Doamna asta a fost rea cu tine?
— A fost… a fost îngrozitoare!
Lacrimile au ţîşnit atunci într-un potop şi, în timp ce marinarul mă ţinea la piept şi mi le ştergea cu
o batistă mare, curată şi albă, de bumbac, la adăpostul unui ulm american, m-am gîndit ce femeie