Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Şaptesprezece
— A DAT NOROCUL PESTE TINE.
Tînăra asistentă îmi luă tava de la micul dejun şi mă lăsă înfăşurată în pătura albă, de parcă aş fi fost
un pasager care se bucură de aerul de mare pe puntea unui vas.
— Cum aşa?
— Păi, nu sînt sigură că pot să-ţi spun asta de pe acum, dar azi te muţi în Belsize.
Asistenta mă privi, aşteptînd o reacţie.
— Belsize, am spus. Nu pot merge acolo.
— De ce nu?
— Nu sînt pregătită. Nu m-am întremat destul.
— Ba eşti foarte bine. Stai liniştită, nu te-ar muta ei dacă nu te-ai fi întremat destul.
După ce a plecat asistenta, am încercat să descifrez mutarea asta nouă a doctoriţei Nolan. Ce voia să
dovedească? Eu nu mă schimbasem. Nu se schimbase nimic. Şi Belsize era cel mai bun corp dintre
toate. Din Belsize oamenii se întorceau la serviciu şi la şcoală şi la casele lor.
La Belsize avea să fie Joan. Joan, cu cărţile ei de fizică şi crosele ei de golf şi paletele ei de
badminton şi vocea ei guturală. Joan, reliefînd prăpastia dintre mine şi cei aproape vindecaţi. Încă de
cînd Joan plecase din Caplan, îi urmărisem progresul prin viţa de vie a azilului.
Joan avea voie la plimbare, Joan avea voie la cumpărături, Joan avea voie în oraş. Îmi adunam toate
veştile despre Joan într-o grămăjoară amară, deşi le primeam cu o bucurie de suprafaţă. Joan era dublura
radioasă a sinelui meu de pe vremuri, în zilele lui cele mai bune, special concepută să mă urmărească şi
să mă chinuie.
Probabil că Joan n-avea să mai fie acolo cînd ajungeam eu la Belsize.
Cel puţin la Belsize scăpam de grija tratamentului cu şocuri. În Caplan o mulţime de femei erau
tratate cu şocuri electrice. Îmi dădeam seama care erau, pentru că nu îşi primeau tăvile cu micul dejun
odată cu noi, celelalte. Li se făceau şocurile electrice în timp ce noi ne luam micul dejun în camere şi
apoi veneau în hol, tăcute şi stinse, conduse de asistente de parcă ar fi fost nişte copii, şi îşi luau micul
dejun acolo.
În fiecare dimineaţă, cînd o auzeam pe asistentă bătînd la uşă cu tava cu micul dejun, mă copleşea o
imensă uşurare, pentru că ştiam că scăpasem de pericol pe ziua respectivă. Nu pricepeam cum putea
doctoriţa Nolan să spună că adormeai în timpul unui tratament cu şocuri electrice, din moment ce ea
însăşi nu făcuse niciodată şocuri. De unde ştia ea că persoana nu arăta numai de parcă ar fi dormit, în
vreme ce pe dinăuntru simţea tot timpul volţii albaştri şi zgomotul?
Din capătul holului se auzea muzică de pian.
La cină am stat tăcută, ascultînd sporovăiala femeilor din Belsize. Toate erau îmbrăcate modern şi