Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Nu prea ştiu la ce mă aşteptam de la sanatoriul lui Buddy.
Cred că mă aşteptam la un fel de cabană de lemn cocoţată în vîrful unui munte micuţ, cu tinere şi
tineri îmbujoraţi, toţi foarte atrăgători, dar cu o strălucire febrilă în ochi, stînd înveliţi cu pături groase
pe balcoane, în aer liber.
— TBC-ul e ca şi cum ai trăi cu o bombă în plămîn, îmi scrisese Buddy la colegiu. Pur şi simplu
stai foarte liniştit şi speri să nu explodeze.
Îmi venea greu să mi-l închipui pe Buddy stînd liniştit. Întreaga lui filozofie de viaţă era să se afle
în treabă în fiecare secundă. Chiar şi cînd mergeam vara la plajă pe malul mării, el nu se întindea
niciodată să moţăie la soare, cum făceam eu. Alerga încoace şi încolo sau lua mingea şi se juca sau
făcea o serie rapidă de flotări, ca să nu piardă timpul.
Am aşteptat cu domnul Willard în camera de primire pînă s-a terminat cura de odihnă de dupăamiază.
Schema cromatică a întregului sanatoriu părea să se bazeze pe culoarea ficatului: lemnăria închisă
la culoare, mohorîtă, scaunele de piele de un brun ars, pereţii care poate fuseseră odată albi, dar
sucombaseră maladiei contagioase a mucegaiului sau igrasiei. Un linoleum pestriţ, pe fond maroniu,
izola podeaua.
Pe o măsuţă joasă, plină de pete circulare sau semicirculare imprimate pe furnirul închis la culoare,
erau cîteva exemplare ofilite de reviste Time şi Life. Am frunzărit cea mai apropiată revistă pînă la
pagina de mijloc. Chipul lui Eisenhower îmi zîmbea larg, chel şi insipid, ca faţa unui fetus dintr-un
borcan.
După un timp am devenit conştientă de un zgomot stins de curgere. Preţ de un minut m-am gîndit
că pereţii începuseră să supureze umezeala care probabil îi satura, dar apoi am văzut că zgomotul venea
de la o mică fîntînă arteziană dintr-un colţ al camerei.
Un jet de apă de vreo două palme ţîşnea în aer dintr-o bucată de ţeavă ordinară, îşi arunca în sus
braţele, apoi sucomba şi-şi îneca scurgerea precară într-un bazin de piatră plin cu apă gălbuie. Bazinul
era pavat cu plăci de faianţă albă, hexagonală, cum vezi prin closetele publice.
S-a auzit o sonerie. Nişte uşi s-au deschis şi s-au închis în depărtare. Apoi a intrat Buddy.
— Bună, tata.
Buddy şi-a îmbrăţişat tatăl şi apoi prompt, cu o vioiciune teribilă, a venit la mine şi mi-a întins
mîna. I-am strîns-o. Era umedă şi grasă.
Domnul Willard şi cu mine am stat împreună pe o canapea de piele. Buddy a stat în faţa noastră,
cocoţat pe braţul unui fotoliu. Zîmbea întruna, de parcă nişte sîrme invizibile i-ar fi tras în sus colţurile
gurii.
Ultimul lucru la care mă aşteptam era ca Buddy să fie gras. Tot timpul cît mi-l imaginasem la
sanatoriu văzusem umbre adîncindu-i-se sub pomeţi şi ochii arzîndu-i în orbitele aproape descărnate.
Dar tot ce era concav la Buddy devenise dintr-odată convex. Sub tricoul strîmt, din material sintetic,