Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

M-am aplecat cu un geamăt scurt şi mi-am scos un pantof negru de la Bloomingdale, cu pielea
crăpată. L-am ridicat sub ochii căscaţi, cenuşii, ai lui Joan, l-am înclinat şi am privit-o cum reacţionează
la şuvoiul de sînge care se revărsa ca o cascadă pe covorul bej.
— Dumnezeule! Ce-i asta?
— Am hemoragie.
Joan mă duse pe canapea, pe jumătate tîrîndu-mă. Mă întinse acolo şi-mi îndesă nişte perne sub
picioarele pătate de sînge. Apoi se trase înapoi şi mă întrebă:
— Cine era bărbatul ăla?
Timp de un minut, m-am gîndit cu groază că Joan avea să refuze să cheme un doctor pînă nu-i
mărturiseam toată povestea serii petrecute de mine cu Irwin şi că, după mărturisirea mea, avea să refuze
în continuare, ca un fel de pedeapsă. Dar apoi mi-am dat seama că era de bună-credinţă şi puteam să-i
zic orice, iar faptul că mă culcasem cu Irwin era pentru ea total incomprehensibil, apariţia lui fiind doar
un ghimpe care-i tulbura plăcerea de a mă vedea.
— A, cineva, am spus, cu un gest molatic de indiferenţă.
Un alt puls de sînge şi-a dat drumul, iar eu mi-am contractat muşchii stomacului, alarmată.
— Adu un prosop.
Joan plecă şi se întoarse aproape imediat cu un teanc de prosoape şi cearşafuri. Ca o asistentă
eficientă, îmi dădu jos hainele pline de sînge, trase scurt aer în piept cînd ajunse la primul prosop, roşu
aprins, şi îmi puse un bandaj nou. Stăteam întinsă, încercînd să-mi încetinesc bătăile inimii, pentru că
fiecare bătaie împingea un nou şuvoi de sînge.
Îmi aminteam cu îngrijorare desfăşurarea evenimentelor în romanele victoriene, cînd femeile
mureau una după alta, palide şi nobile, în torente de sînge, după o naştere dificilă. Poate că Irwin mă
rănise într-un mod sinistru, obscur, şi în tot acest timp cît stăteam acolo, pe canapeaua lui Joan, de fapt
muream.
Joan s-a aşezat pe o pernă indiană şi a început să formeze la telefon numere de doctori din
Cambridge, de pe o listă lungă. La primul n-a răspuns nimeni. Joan a început să explice cazul meu la al
doilea număr, unde răspunsese cineva, dar apoi s-a întrerupt, a spus „Înţeleg“ şi a închis.
— Care-i problema?
— Nu vine decît la clienţii obişnuiţi şi la urgenţe. E duminică.
Am încercat să-mi ridic mîna ca să mă uit la ceas, dar mîna îmi atîrna ca un bolovan şi n-am reuşit
s-o clintesc. Duminică – paradisul doctorilor! Doctori la cluburi de ţară, doctori la mare, doctori cu
amantele, doctori cu soţiile, doctori la biserică, doctori pe iahturi, doctori peste tot, hotărîţi să fie
oameni, nu doctori.
— Pentru numele lui Dumnezeu, am spus, spune-le că e o urgenţă!
La al treilea număr n-a răspuns nimeni şi la al patrulea interlocutorul a închis de îndată ce Joan le-a
spus că e vorba despre ciclu. Joan a început să plîngă.