Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Mama a scos un suspin.
Doctorul Gordon costa douăzeci şi cinci de dolari pe oră.
— Hei, salut, cum te cheamă?
— Elly Higginbottom.
Marinarul şi-a potrivit pasul după al meu şi eu i-am zîmbit.
M-am gîndit că probabil pe esplanadă erau la fel de mulţi marinari cîţi porumbei. Păreau să iasă
dintr-un centru de recrutare mohorît situat de cealaltă parte, care avea afişe alb-albastre cu „Înrolaţi-vă
în Marină !“ lipite pe panourile de afişaj dimprejur şi pe toţi pereţii interiori.
— De unde eşti, Elly?
— Din Chicago.
Nu fusesem niciodată în Chicago, dar ştiam un băiat sau doi care mergeau la universitatea din
Chicago şi părea genul de loc de unde se trag oameni neconvenţionali, amestecaţi.
— Păi poţi să ştii că eşti cam departe de casă.
Marinarul mă cuprinse cu braţul de după mijloc şi multă vreme ne plimbarăm aşa pe esplanadă,
marinarul mîngîindu-mi şoldul prin fusta verde tiroleză şi eu zîmbind misterios şi încercînd să nu spun
nimic care să trădeze faptul că sînt din Boston şi aş putea în orice moment să mă întîlnesc cu doamna
Willard sau cu una dintre celelalte prietene ale mamei mele, traversînd esplanada după un ceai pe
Beacon Hill sau după cumpărăturile de la Filene’s Basement.
M-am gîndit că dacă ajung vreodată în Chicago, aş putea să-mi schimb definitiv numele în Elly
Higginbottom. Atunci nimeni n-ar mai şti că aruncasem la gunoi o bursă la un colegiu prestigios, pentru
femei, din est şi că făcusem harcea-parcea o lună petrecută în New York şi că refuzasem ca soţ un
student la medicină cît se poate de promiţător, care avea să fie într-o bună zi membru al AMA 2 şi să
cîştige grămezi de bani.
În Chicago, lumea m-ar lua drept ceea ce sînt.
Aş fi pur şi simplu Elly Higginbottom, orfana. Oamenii m-ar iubi pentru felul meu simplu şi tăcut
de a fi. Nu s-ar ţine de capul meu să citesc cărţi şi să scriu referate lungi despre gemenii din James
Joyce. Şi, într-o bună zi, poate chiar m-aş mărita cu un mecanic auto viril, dar tandru, şi aş avea o
familie mare, bovină, ca Dodo Conway.
Dacă se întîmpla să simt nevoia.
— Ce vrei să faci cînd ieşi din Marină? l-am întrebat brusc pe marinar.
Era cea mai lungă frază pe care o articulasem şi părea luat prin surprindere. Îşi împinse într-o parte
tichia şi se scărpină în cap.
— Păi, nu ştiu, Elly, spuse el. Poate c-o să mă duc la facultate, cu decretul ăsta pentru soldaţi.
Eu am făcut o pauză. Apoi l-am întrebat cu înţeles:
— Te-ai gîndit vreodată să deschizi un atelier auto?