Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

Joan se strecură în cameră şi se aşeză la mine pe pat. Îmi venea să-i spun să se ducă naibii, că mi se
făcea pielea de găină cînd o vedeam, dar nu puteam.
— Bine.
Am pus degetul la pagina unde rămăsesem şi am închis cartea.
— De la cine?
Joan scoase din buzunarul de la cămaşă un plic albastru deschis şi-l flutură şăgalnic.
— Ei, ca să vezi! Ce coincidenţă, am spus.
— Coincidenţă? Cum adică?
M-am dus la birou, am luat un plic albastru deschis şi i l-am fluturat lui Joan ca pe o batistă de bun
rămas.
— Am şi eu o scrisoare. Mă-ntreb dacă sînt la fel.
— Se simte mai bine, spuse Joan. A ieşit din spital.
Urmă o scurtă pauză.
— O să te măriţi cu el?
— Nu, am spus. Tu?
Joan rînji evaziv.
— Oricum nu-mi plăcea prea tare.
— Îm?
— Nu, familia lui îmi plăcea.
— Adică domnul şi doamna Willard?
— Da.
Vocea lui Joan îmi alunecă pe şira spinării ca un curent de aer.
— Îmi plăceau la nebunie. Erau aşa de drăguţi şi de fericiţi, nu ca părinţii mei. Mă duceam tot
timpul pe la ei.
Făcu o pauză.
— Pînă cînd ai apărut tu.
— Îmi pare rău.
Apoi am adăugat:
— De ce nu te-ai dus pe la ei în continuare dacă-ţi plăceau aşa de tare?
— E, nu puteam, spuse Joan. Nu atîta timp cît tu erai cu Buddy. Ar fi fost… nu ştiu… caraghios.
Am chibzuit.
— Da, probabil.
— Ai de gînd – Joan ezită – să-l laşi să vină?
— Nu ştiu.
La început mă gîndisem că ar fi groaznic să vină Buddy să mă viziteze la azil – oricum, probabil că
ar fi venit doar ca să se distreze şi să se tragă de şireturi cu doctorii. Dar apoi mi-am spus că ar fi un pas: