Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

gîndeam cît de greu mi-ar fi fost să mă urnesc de jos atunci cînd veneau oamenii care aveau să-mi facă
tratamentul cu şocuri.
— Mai bine stau în picioare.
În cele din urmă o femeie înaltă, cadaverică, în halat alb, a pătruns în cameră printr-o uşă interioară.
M-am gîndit că se va duce şi-l va lua pe bărbatul în halat maro, pentru că el era primul, aşa că am fost
surprinsă cînd ea s-a îndreptat spre mine.
— Bună dimineaţa, doamnă doctor Nolan, spuse femeia, luîndu-mă pe după umeri. Ea e Esther?
— Da, domnişoară Huey. Esther, dînsa este domnişoara Huey. O să aibă mare grijă de tine. I-am
povestit de tine.
Mi se părea că femeia are cel puţin doi metri. S-a aplecat peste mine cu bunăvoinţă şi se vedea că
faţa ei, cu dinţi de iepure proiectaţi în afară, fusese cîndva plină de acnee. Arăta ca o hartă cu craterele
de pe lună.
— Cred că te putem lua imediat, Esther, a spus domnişoara Huey. Domnul Anderson n-are nimic
împotrivă să mai aştepte, nu-i aşa, domnule Anderson?
Domnul Anderson n-a scos nici un cuvînt, aşa că m-am dus în camera următoare, cu domnişoara
Huey ţinîndu-mă pe după umeri şi cu doctoriţa Nolan urmîndu-mă.
Prin ochii abia mijiţi, pe care nu îndrăzneam să-i deschid prea tare, ca să nu mor dacă vedeam tot
peisajul, am zărit patul înalt, cu cearşaful lui alb, întins ca o piele de tobă, şi maşinăria din spatele
patului şi pe omul cu mască – nu-mi dădeam seama dacă era bărbat sau femeie – din spatele maşinăriei
şi pe ceilalţi oameni mascaţi care flancau patul de-o parte şi de alta.
Domnişoara Huey m-a ajutat să mă urc în pat şi să mă întind pe spate.
— Vorbiţi-mi, am spus.
Domnişoara Huey a început să vorbească pe un ton scăzut, liniştitor, ungîndu-mi tîmplele cu alifie
şi potrivindu-mi micii nasturi electrici de fiecare parte a capului.
— O să fie foarte bine, n-o să simţi absolut nimic, nu trebuie decît să muşti asta…
Şi mi-a pus ceva pe limbă şi, de panică, am muşcat şi întunericul m-a şters aşa cum ştergi creta de
pe tablă.