Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— A, păi nu-i un loc drăguţ, ca ăsta. Ăsta-i un adevărat club de ţară. Acolo n-au nimic. Nu tu
terapie prin muncă despre care să vorbească, nu tu plimbări…
— De ce n-au plimbări?
— Nu-s destui an-ga-jaţi.
Asistenta adună o levată şi Loubelle oftă.
— Credeţi-mă, doamnelor, cînd adun destul mălai cît să-mi iau o maşină, am tuns-o.
— O s-o tunzi şi de-aici? vru Jane să ştie.
— Cred şi eu. Numai cazuri private de-atunci încolo. Cînd am chef…
Dar eu nu mai ascultam.
Simţeam că asistenta fusese instruită să îmi prezinte alternativele. Ori mă făceam mai bine, ori
cădeam: jos, jos de tot, ca un astru în flăcări, apoi ca un astru stins, din Belsize în Caplan, în Wymark şi,
în cele din urmă, după ce doctoriţa Nolan şi doamna Guinea îşi vor fi luat mîna de pe mine, în spitalul
de stat de alături.
Mi-am strîns pătura pe umeri şi mi-am împins scaunul în spate.
— Ţi-e frig? mă întrebă asistenta cu insolenţă.
— Da, am spus, luînd-o în jos pe hol. Am îngheţat bocnă.
M-am trezit caldă şi placidă în coconul meu alb. O rază palidă, iernatică, de soare strălucea orbitor
în oglindă şi-n paharele de pe birou şi în mînerele metalice. De pe hol se auzea trăncăneala de dimineaţă
a fetelor de la bucătărie, care preparau tăvile cu micul dejun.
Am auzit-o pe asistentă cum bate la uşa de alături, cea de la capătul holului. Vocea somnoroasă a
doamnei Savage bubui dinăuntru şi asistenta intră la ea cu tava zornăitoare. M-am gîndit cu o vagă
senzaţie de plăcere la ulciorul de cafea aburindă, din porţelan albastru, şi la cana din porţelan albastru şi
la bolul de frişcă, din porţelan albastru cu margarete albe.
Începeam să mă resemnez.
Dacă tot trebuia să cad, aveam să mă agăţ de bucuriile mele mărunte cît mai mult posibil. Măcar
atît.
Asistenta bătu la uşa mea şi, fără să aştepte vreun răspuns, intră ca o boare.
Era o asistentă nouă – tot timpul se schimbau –, cu o mutră sfrijită şi gălbejită şi păr roşiatic şi cu
pistrui mari ca nişte buline pe nasul ei osos. Dintr-un motiv anume, cînd am văzut-o pe asistenta asta,
am avut o strîngere de inimă şi numai cînd s-a dus în cealaltă parte a camerei, ca să tragă în sus
jaluzeaua verde, mi-am dat seama că parte din ciudăţenia ei venea de la faptul că nu avea nimic în mîini.
Am deschis gura să întreb unde-i tava mea cu micul dejun, dar am tăcut imediat. Asistenta mă
confunda probabil cu altcineva. Asistentele noi făceau asta frecvent. Cineva din Belsize, necunoscut
mie, probabil că făcea tratament cu şocuri, iar asistenta, destul de firesc, mă confundase.
Am aşteptat pînă cînd asistenta şi-a făcut micul tur prin camera mea, scuturînd, îndreptînd, aranjînd,