Sylvia Plath _ Clopotul de sticlă

— Şi cum vă simţiţi în dimineaţa asta, domnişoară Greenwood?
Încercam să-mi dau seama care dintre ei vorbise. Urăsc să spun ceva unui grup. Cînd vorbesc cu un
grup de oameni, întotdeauna trebuie să-l aleg pe unul dintre ei şi să vorbesc cu el, şi în tot timpul cît
vorbesc am senzaţia că toţi ceilalţi se uită la mine şi obţin un avantaj necinstit. Şi mai urăsc ca oamenii
să te întrebe voios ce mai faci cînd ştiu că te simţi ca dracu’ şi să se aştepte să spui „Bine“.
— Mă simt groaznic.
— Groaznic. Hm, a spus cineva şi un băiat şi-a plecat capul cu un mic surîs.
Altcineva a mîzgălit ceva într-un carneţel. Apoi cineva şi-a luat o mutră serioasă, solemnă, şi a
întrebat:
— Şi de ce vă simţiţi groaznic?
Mă gîndeam că unii dintre băieţii sau fetele din acel minunat grup ar putea foarte bine să fie prieteni
cu Buddy Willard. Atunci ar şti că îl cunosc şi ar fi curioşi să mă vadă şi apoi ar bîrfi despre mine între
ei. Voiam să fiu într-un loc în care să nu poată ajunge nimeni cunoscut.
— Nu pot să dorm…
M-au întrerupt.
— Dar asistenta spune că aţi dormit azi-noapte.
M-am uitat la semicercul de chipuri proaspete, străine.
— Nu pot să citesc.
Am ridicat vocea.
— Nu pot să mănînc.
Mi-a trecut prin minte că înfulecasem ca un lup de cînd venisem aici.
Oamenii din grup se întorseseră cu faţa de la mine şi vorbeau în şoaptă unii cu alţii. În cele din
urmă bărbatul cărunt s-a întors spre mine:
— Mulţumim, domnişoară Greenwood. Veţi fi văzută imediat de un medic de gardă.
Apoi grupul s-a deplasat spre patul italiencei.
— Şi cum vă simţiţi astăzi, doamnă…, a spus cineva, şi numele a sunat lung şi plin de l-uri, ca
doamna Tomolillo.
Doamna Tomolillo a chicotit.
— O, mă simt bine, domnule doctor. Mă simt foarte bine.
Apoi a coborît vocea şi le-a şoptit ceva ce n-am auzit. Unul sau doi oameni din grup s-au uitat spre
mine. Apoi cineva a spus:
— Bine, doamnă Tomolillo.
Şi cineva a venit şi a tras perdeaua dintre noi, ca pe un zid alb.
Şedeam pe marginea unei bănci de lemn, în grădina cu iarbă dintre cei patru pereţi de cărămidă ai
spitalului. Mama, în rochia ei cu roţi de căruţă mov, stătea pe cealaltă margine. Avea capul sprijinit în